- Ţi-am văzut expoziţia din Viena de săptămâna trecută! mi-a spus el aşezandu-se la masa mea fără să-mi ceară permisiunea. Impresionante fotografii!- Mulţumesc. Ia un loc, am răspuns cu o ironie la care el a zâmbit indulgent. Care fotografie ţi-a plăcut cel mai mult?
- Toate sunt excepţionale, şi pot afirma asta tocmai fiindcă nu prea excelez în domeniu, însă cel mai mult mi-a plăcut a doua fotografie de pe peretele din stânga uşii, aceea cu femeia în alb simbolizând tăcerea. Nu am reuşit să te văd acolo, sau nu te-am recunoscut, însă am aflat că te pot găsi aici. Vii în fiecare zi?
- Nu chiar în fiecare zi...De câte ori am timp. E locul meu preferat.
-Ciudat că nu ne-am mai întâlnit până acum, fiindcă şi eu îmi petrec destul de mult timp aici.
Pentru câteva minute s-a lăsat o tăcere stânjenitoare, cum numai între doi străini poate fi; timp în care l-am privit aproape amuzată cum se joacă cu bricheta trecând-o dintr-o mână în cealaltă, cântărind-o parcă. Nu avea degetele cum îmi închipuiam eu că le au pianiştii-, adică subţiri şi prelungi, ci erau mâini obişnuite de bărbat trecut de 30 de ani. Era iarnă, şi purta un pulover în carouri albastru cu alb, iar mânecile şi le suflecase până sub cot deşi în cafenea nu era atât de cald. Părul blondin şi dat rebel pe spate îi mai aluneca peste ochi, aşa cum stătea cu capul aplecat asupra brichetei ca şi cum ceea ce făcea necesita un maxim de concentrare. Privea bricheta fără s-o vadă, în timp ce eu îl analizam cu zâmbetul pe buze, încercând să ghicesc ce subiect de conversaţie va mai născoci. Însă el părea total neputincios să mai deschidă măcar gura, aşa că i-am venit în ajutor:
-Pe când următorul concert?
-Am unul săptămâna care vine, a răspuns prompt dovedindu-mi că atât aştepta. Voi cânta şi în seara asta...
-Da?!
-Da, este luni. În fiecare luni concertez aici...Vezi pianul ăla? Îl dor clapele de degetele mele, a spus el însă nu fără modestie.
Am început să râd fără prea multă convingere. Mă aflam la masă cu marele pianist George Irimia, cel care a emoţionat o Europă întreagă cu melodiile sale vestite pentru melancolia lor. Era în faţa mea şi mă privea curios, mă inspecta cu privirea lui întunecată. Avea ochii negri şi limpezi, dar nu ca acei oameni care-şi petrec o parte din viaţa citind şi cultivându-şi intelectul, ci ca aceia care sunt mereu adânciţi în propriile gânduri, indiferent de profunzimea lor.
Luată în parte fiecare trăsătură a feţei lui, ajungeai la concluzia că este un bărbat comun, poate chiar urâţel într-o oarecare măsură (mai ales atunci când stătea serios), însă privit în ansamblu făcea o impresie bună. Elegant fără a părea că are intenţia, impunător fără a fi înalt, ştia să privească insistent fără să stânjenească, şi zâmbea într-un fel care ar fi putut da dovadă de aroganţă dacă nu l-ai cunoaşte ca artist.
-Vreau să te fotografiez, m-am trezit spunând.
Nu eram o fană de-a lui, nu-i cunoşteam mai mult de câteva melodii pe care le ascultam doar când îmi aminteam că există, nu vorbisem niciodată până atunci, cu toate astea el părea că mă ştie de mult timp , dovadă fiind faptul că nici măcar nu mă întrebase cum mă numesc, dar păi să mi se adreseze cu dumneavoastră, aşa cum cer bunele maniere...Cu toate astea, figura lui îmi părea cunoscută nu din concerte sau de la televizor, ci din realitatea mea concretă. O figură pe care în acel moment am ştiut că încă de mult timp aşteptam să o fotografiez.
-Nu sunt prea fotogenic...
-Mă subestimezi...
A început să râdă zgomotos, dar nu cu acel hăhăit atât de specific unor oameni. Nu spusesem nimic amuzant, cu toate astea părea că aşteptase mult o clipă în care să se poată destinde, să uite de încruntare şi brichetă.
-Cum vrei. Eu îţi stau la dispoziţie, chiar dacă îmi pare pierdere de timp să pozezi oameni comuni.
-Cine a spus că eşti comun? Nu există aşa ceva...fiecare e diferit în felul lui.
-Diferit nu înseamnă si frumos.
-Ba da. De ce nu?
-Atunci dă-mi un exemplu de lucru diferit, dar frumos prin ciudăţenia lui. Fiindcă măcar atât trebuie să recunoşti...Diferit înseamnă ciudat.
-Sunt multe exemple pe care le-aş putea da...
-Unul doar.
-Bine...Am mers acum vreo doi ani la un adăpost de animale, de unde intenţionam să iau un căţel pentru nepoţica mea. Ştiu, mulţi m-ar întreba de ce nu i-am cumpărat unul de rasă...
-Eu nu te întreb. Mi se pare perfect normal să adopţi un câine fără stăpân, chiar dacă nu-i de viţă nobilă.
-Bun. Şi aveam în faţă vreo zece căţei de nu mai mult de două luni, toţi vioi şi drăgălaşi, exceptând unul cu blana cenuşie în smocuri, ochii negrii şi foarte apropiaţi şi picioruşele iremediabil strâmbe. Stătea într-un colţişor şi mă privea cu ochişorii lui negri ca două măsline; doar că n-avea glas să-mi spună: Eu nu sunt vioi, nu sunt frumos, dar am nevoie de cineva care să mă iubească exact aşa cum sunt. Şi bineînţeles că pe acela l-am luat. Acum a crescut, e măricel, dar tot cu picioarele strâmbe de te apucă râsul când îl vezi alergând prin grădină. E frumos tocmai fiindcă e urâţel.
-Da, dar asta depinde şi de perspectiva fiecăruia.
-Bineînţeles, dar eu vorbeam din perspectiva mea, şi ceea ce vroiam să subliniez cu povestea asta este că diferit nu înseamnă totdeauna urât.
-Tocmai ce ai spus că e urâţel....
-Da, dar nu înţelegi că tocmai asta îl face frumos?
El a început din nou să râdă, văzându-mă cum nu pot aduce argumente suficient de convingătoare pentru a-mi exprima şi impune punctul de vedere. Mă privea din nou ca şi cum ar aştepta să spun ceva mai mult decât vreau. Mă pândea cu zâmbetul în colţul gurii, iar eu nu mai ştiam ce aş mai putea spune. Treptat începeam să mă simt intimidată de prezenţa lui, sub acea privire care te face ori să întorci capul în altă parte, ori să o înfrunţi cu riscul de a ţi se imprima în minte şi a te face să-i cauţi semnificaţia .
-Lena, tu eşti fericită? a venit şi întrebarea care mă pune pe gânduri de fiecare dată. Adică, ai o carieră frumoasă ca fotograf, călătoreşti, cunoşti atâta lume, ai tot viitorul înainte...Eşti fericită?
-Nu...Îmi mai lipseşte un singur lucru, apoi voi exclama că sunt fericită.
-Dragostea?
Am aprobat tăcând. Aşa era. La ce îţi foloseşte faima, dacă nu ai cu cine să te bucuri de ea? La ce îţi trebuie carieră strălucită, dacă seara când vii acasă nu te aşteaptă nimeni, iar camerele pe care le rezervasei familiei sunt goale? După o căsnicie eşuată, şi multe dezamăgiri din partea lui Eros, nu mai poţi exprima la fel de optimistă că te bucuri de ce ai.
-În fond, ce este fericirea, dacă nu acceptarea fapului că mai mult de atât nu poţi avea? am spus eu, nu tocmai convinsă că într-adevăr cred asta.
-Dar de ce să te conformezi? De ce să nu speri la mai mult?
-Tu eşti fericit?
-Da. Cred că da. La mine fericirea nu ţine de împlinirea sentimentală...Am învăţat deja că nu ştiu să iubesc, cu atât mai puţin să fiu iubit.
-Nu ştii să fii iubit?
-Nu.
-E asta o ştiinţă?! Trebuie doar să accepţi...
-Şi are rost dacă nu eşti în stare să dai ceva în schimb?
-Şi nu eşti?
-Nu. Nu mai ştiu cum se face asta.
-Şi totuşi sunt atât de multe femei care te iubesc...
-Da, mă iubesc ca artist, mă admiră mai bine spus.
-Dar admiraţia se poate transforma foarte uşor în dragoste...
-Nu cred...
-Eşti complexat, domnule..
-Nu ştiu...posibil....
-Cântă-mi ceva!
Fără nicio obiecţie,de parcă vroia demult să facă asta, s-a ridicat de la masă şi s-a aşezat la pianul din colţ, nu departe de locul în care stătuse mai devreme. În cafenea, puţinii oameni care erau acolo la acea oră a dimineţii, au făcut linişte în aşteptarea imprevizibilului concert. Degetele îi alunecau cu uşurinţă pe clapele pianului, scoţând sunete ce se împrăştiau în toată încăperea. Era o melodie tristă, ca o continuare a discuţiei de dinainte.
Abia după o oră a revenit la masă, cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem. M-a ajutat să-mi îmbrac haina şi apoi m-a condus până în stradă, ca şi cum aş fi plecat din casa lui.
-Am să vin la concertul de săptămâna viitoare.
El mi-a zâmbit din nou într-un mod ciudat; zâmbet pe care l-am înţeles mai târziu...Prea târziu.
Într-o dimineaţă m-a oprit în mijlocul aleii, lângă o tarabă de ziare, un anunţ scris cu litere mari şi îngroşate cu negru: Clapele au amuţit. Apoi cu litere mai mici: Celebrul compozitor George Irimia a decedat în această dimineaţă, chiar în ziua în care trebuia să susţină un concert la Braşov. Prima ipoteză: Sinucidere.
