Aude în spatele ei o ușă trântindu-se, apoi câțiva pași cu tălpile lipăind pline de zăpadă. Simte privirea ațintindu-i spatele, știe că sunt ochii albaștri, întunecați de sprâncene dese, ai lui David și amână să se întoarcă. Încă puțin, o mică tușă, un cârlionț luminat de o rază de soare, apoi...
- Ana..., exclamă cu vocea aproape stinsă.
Ea îi face semn cu mâna în care ține pensula "stai puțin".
- Ana, vreau să vorbim.
- Ce e?
Îneacă pensula în paharul cu apă murdară și mai privește o dată portretul neterminat, apoi se întoarce în scunul rotativ:
- Ce e?
- Ți-am spus, vreau să vorbim.
- Te ascult, dar spune repede. Pierd lumina naturală..
- Nu așa...Am nevoie de atenția ta.
Se îndreaptă spre ea , aruncând pe un fotoliu punga cu cumpărături și rămâne în picioare:
- Am așteptat să te liniștești, să termini renovarea atelierului și...Dar felul în care tergiversezi lucrurile...(apoi, văzând că îl privește nedumerită), adică tragi de timp...Eu nu mai pot așa...
- Știu ce înseamnă a tergiversa, David. Spune ce ai de spus, nu înțeleg nimic.
- Nu te mai iubesc...De mult timp...
Ana rămâne tăcută câteva minute, ca și cum ar lua o hotărâre importantă, apoi se întoarce cu fața la pânză și își reîncepe lucrul.
- Nu am pe altcineva, să nu te gândești la asta. Pur și simplu am obosit să te trag după mine, să...Ana, mă asculți?
- După cum vezi, am puțină treabă.
- Nu fi copil! Trebuie să purtăm discuția asta, știi foarte bine.
- Nu acum.
- Dar când? Niciodată nu pare momentul potrivit. Te porți imatur.
- Bine.
Se lasă tăcerea. O liniște deplină încât se aude pensula trecând peste pânză cu mișcări din ce în ce mai ample. Încă o trăsătură și apare o cută în colțul gurii, un fel de grimasă spontanăcare dă portretului un aer arogant.
David se descalță și aruncă bocancii într-un colț al mansardei, lângă un morman de haine nespălate și câteva cărți cu paginile fluturând ca niște aripi de pasăre în zbor. În încăpere miroase a terebentină, remarcă el.Și părul Anei miroase la fel, iar vârfurile degetelor îi sunt mereu pătate de vopsea. Nu mai poartă demult inele sau cercei, părul și-l prinde într-un coc din care ies fire blonde, tocite. Îi privește spatele, bluza albă atârnând pe un umăr și omoplatul gol pe care dansează umbre în sus și-n jos o dată cu brațul ei; unde a dispărut femeia de care s-a îndragostit?
- Nu mai suntem fericiți împreună, continuă el. Am făcut tot ce am putut amândoi, dar asta e viața...
Ea oftează:
- Iar nu îmi iese albastrul ăsta!
- Mă asculți- Nu spui nimic nou, am purtat discuția asta și acum câteva luni.
- Da, dar de atunci nu s-a schimbat nimic între noi. Înțelegi că nu te mai iubesc? Sunt convins că e reciproc.
Ana își dă la o parte o șuviță care îi atârnă din preton și-și mânjește fruntea cu o dâră albastră. A trecut la puloverul personajului ei: romburi mari, cafenii și gulerul unei cămăși al cărei alb strălucește neverosimil pe fondul întunecat.
- Ana, te rog...Spune ceva. Nu vreau să se termine așa, aș vrea să rămânem prieteni.
Îl întrerupe un zgomot ce pare a fi râs...sau un oftat, un început de plâns, un sunet de batjocură?
Se întoarce spre el zâmbind ironic:
- Nu am fost niciodată prieteni, de ce am începe acum?
- Fiindcă a îsemnat ceva relația asta, nu poți nega. Și la început eram foarte buni prieteni.
- Erai îndrăgostit. Ai fi fost prieten și cu o mătură dacă îți făcea cu ochiul!
Se întoarce la pânză și începe să picteze manșetele, apropiindu-și chipul tot mai mult de tablou.
- Ei bine, acum lucrurile stau diferit. Nu mai suport lipsa asta de interes- și arată cu un gest larg camera dezordonată în care se află. Nu te interesează nimic altceva în afară de tablourile tale.
- Știai cine sunt, spune ea.
- Oamenii se schimbă! își culege bocancii de pe jos. Dicuția asta nu duce nicăieri, ești imposibilă ca de obicei.
- Bun.
Scoate o țigară din pachetul aruncat pe masă și iese pipăindu-și buzunarele în căutarea unei brichete. Iese și se întoarce peste câteva minute, adună hainele de pe jos apoi le azvărle cu silă:
- Am să vin mâine să îmi iau hainele.
- Nu e nevoie, plec eu.
- Ai tablouri, materiale, atâtea lucruri...
- Și ce dacă?
- Bine, cum vrei, și iese trântind ușa demonstrativ.
O fereastră se deschide fluturând perdeaua albă și câțiva fulgi de nea se așează pe masa de lucru, peste paletă, culori, pânză și se topesc; unul lasă o pată mică, ovală, pe obrazul stâng al lui David care zâmbește zeflemitor din tablou.
