miercuri, 27 iulie 2011

Andu

-Nici tu nu ai somn? m-a intrebat in timp ce intram in bucatarie, dupa ce facusem slalom printre petrecaretii adormiti din sufragerie.
-Nu...
-Te simti mai bine?
-Da...De ce ma intrebi?
-Pai aseara vanai tantari cu aprinzatorul pentru aragaz. Spuneai ca vrei sa-i incinerezi inainte sa te ciupeasca.
-Dumnezeule...Chiar am facut asta?
-Da, a raspuns el amuzat.
Intr-adevar, bausem mai mult decat putea suporta organismul meu neobisnuit cu alcoolul, desi la ultima petrecere imi spusesem ca nu se va mai intampla asta. Andu statea acum la fereastra si fuma tigara dupa tigara. Afara nu se luminase inca de ziua, iar intunericul ii contura in mod placut profilul. Fumul tigarii se imprastia in onduleuri cenusii spre tavan.
-Nu ai dormit deloc? l-am intrebat pentru a trece peste momentul stanjenitor de tacere.
-Nu mi-a fost somn...Si chiar daca imi era, nu aveam unde sa ma culc.
Am privit in jur, incercand sa gasesc un pretext pentru care ma aflu in bucatarie: vase murdare pe masa, sticle si cutii de bere, resturi de mancare si ambalaje. Nu mi-era nici foame si nici sete, venisem doar fiindca vazusem lumina si speram sa gasesc pe altcineva. Andu parea ca observase fastaceala mea, dar si-a continuat linistit ritualul de dimineata.
-Bei cafea? l-am intrebat, desi stiam prea bine ca in excursie isi cumparase o cafea de la terasa.
-Da. Am vrut sa fac dar nu stiu unde e...
-In sertarul de sus, am spus in timp ce ma intindeam dupa borcan. Lasa-ma pe mine sa o fac.
Dupa ce am turnat lichidul negru si aromat in doua cescute albe cu inimioare (detaliu care m-a amuzat pe moment), m-am asezat la masa langa el:
-Ai o melodie si pentru dimineti ca asta? l-am intrebat cu gandul la ultima noastra discutie.
-Da. " Buy me with a coffee", a raspuns zambind cu subinteles.
Era obosit, iar cand tacea, privea in gol parca fara niciun gand. Acelasi suras aproape imperceptibil de detasare i se contura pe buze si-l facea sa para mult mai mare decat era de fapt. Ciudat lucru, in prezenta lui linistea nu mi se mai prea nefireasca, si nici nu ma chinuia asa cum mi se intampla de obicei alaturi de oamenii tacuti din fire. Simteam ca il inteleg si incercam sa anticipez ce avea sa spuna cand isi va aminti ca ma aflu langa el.
-In fiecare dimineata ma trezesc inainte de rasarit si stau in bucatarie, ca acum...Si-mi beau cafeaua . E ca reversul somniferului! Si imi aduc aminte de melodia asta...
-De ce te trezesti atat de devreme? am intrebat prosteste.
-Deoarece cafeaua are gust mai bun la prima ora a diminetii. E chestie de obisnuinta, de fapt.
-Si obisnuinta iti permite sa ai si companie?
-E chiar mai bine, fiindca nu-mi place sa beau singur.
-Nici mie, cu toate astea ai fost cam treaz azi-noapte...
-Ai baut prea mult ca sa-ti mai dai seama cat de mult am baut la randul meu. Dar a fost bine, fiindca in alte conditii nu as fi dansat.
-Ai dansat?!
-Da..Cu tine.
-Si mai poti merge sau ai degetele schilodite deja?
-Ciudat, dar sunt in stare perfecta! a raspuns privindu-si semnificativ picioarele,si izbucnind in ras.Avea un ras scurt, usor nervos si fara convingere, insa in acea clipa mi-a parut tare simpatic si ce-i drept mult mai apropiat decat ultima oara.
Afara incepea sa se lumineze. In sufragerie se auzeau glasuri ragusite de oameni mahmuri, ceea ce m-a facut intr-un mod inexplicabil sa ma intristez. Se trezeau ceilalti, iar asta insemna ca n-am sa mai fiu singura cu el tocmai atunci cand atmosfera incepea sa fie mai prietenoasa.
-Am dansat groaznic, nu-i asa? l-am intrebat in timp ce m-am apucat sa strang vasele murdare ce stateau ca un zid intre noi.
-Nu atat de groaznic incat sa nu mai vreau sa dansam si data viitoare! a raspuns privindu-ma cu ochii sai tulburator de negri.

marți, 26 iulie 2011

Joc de copii

A urcat câte două trepte pe scările în formă de spirală până a ajuns în fața ușii cu numărul 209 și s-a oprit să-și tragă sufletul. Simțea că face un lucru greșit și se aștepta la o reacție urâtă. Privea ușa groasă de lemn și se gândea că e penultima oară când o vede, ultima fiind atunci când i se va trânti în nas.
Cu palma transpirată a bătut ușor în ea, însă fără niciun rezultat. A bătut încă o dată și într-un târziu din spatele ei s-au auzit pași. Sudori reci au început să-i alunece pe șira spinării; buchetul de flori îmbrăcat în staniol tremura în mîna dreaptă, în timp ce ușa se deschidea, permițând luminii dinăuntru să se răsfire pe colidorul întunecat.
- De ce ai venit? a auzit vocea dragă care acum părea supărată.
-Să...
-Să te iert?
-Da, Ana. Să mă ierți...
-Pentru ce?
-Pentru că am fost...
-Și atât, nu-i așa? Pentru că ai fost și atât.
Fata avea ochii mari și veryi ca un câmp infinit de trifoi. Stătea în cadrul ușii, frumoasă și tristă, purtând rochia ei decolorată de casă și mușcându-și buzele pentru a nu izbucni în plâns.
- Am fost rău și știu că tu nu meriți asta.
-Știi acum, atunci nu știai.
-Nu știam, și-mi pare rău!
I-a întins buchetul cu florile care aproape s-au ofilit după ce tot drumul le-a strâns cu putere tulpinile în mâna lui tremurândă. Fata le-a luat încercând să-și reprime zâmbetul și a dispărut în casă fără să-l poftească înăuntru, întorcându-se după câteva minute îmbrăcată de stradă:
-Vreau să mergem la leagănul nostru! a exclamat veselă, pornind în grabă pe scări, urmată de băiat.
Leagănul nostru era o băncuță albă dintr-o margine de parc, acolo unde în trecut se jucau copiii cartierului. Parcul era la câteva străzi depărtare, în spatele unui bloc cu zece etaje și al unei benzinării recent contruite, ceea ce făceaca în timpul zilelor caniculare de vară să nu fie o alegere bună pentru copiii dornici de jocuri și umbră. Mirosul de benzină înlocuia acum parfumul florilor de tei și al trandafirilor pe care cîteva locatare se străduiau să îi salveze de arșiță și de mîinile celor mici.
-Promiți să nu te mai porți urât? l-a întrebat fata în timp ce se așeza pe băncuța care se clătina șchioapă-ntr-un picior, dând impresia că este leagăn- de aici și denumirea sa.
-Promit.
-Și-mi mai promiți ceva?
-Da. Spune.
-Promiți că am să fiu soția ta când vom fi mari?
-Promit.

Zece ani mai târziu, băncuța fusese desființată, în locul ei apărând un topogan ce reprezenta atracția noilor generații de copii. Alte băncuțe fuseseră așezate la umbră, special pentru părinții care profitau de vremea frumoasă și își aduceau copiii în parc, supraveghindu-i îndeaproape.
Pe una dintre băncuțe stăteau cei doi tineri, privind cu ochi melancolici spre trecut și simțind că își retrăiesc copilăria în acel parc proaspăt renovat care gemea de strigăte subțiri și tropăieli de săndăluțe.