Secret Santa

                            Sau mai exact de ce nu-mi place ideea de Secret Santa.

  În primul rând, este un obicei preluat de la americani (nicio surpriză!) care se răspândește tot mai mult pe an ce trece, printre corporatiști și nu numai. A face un cadou unei persoane al cărui nume l-ai extras dintr-o grămăjoară de bilețele și pe care cel mai probabil nu o cunoști prea bine este întotdeauna o idee proastă! Nu știi mereu ce i-ar plăcea să primească, așa că îi cumperi ceva aleatoriu, simbolic și neapărat inutil. Am întâlnit zilele astea multe persoane care cumpără cadouri doar fiindcă TREBUIE, și evident că o fac fără pic de entuziasm. Astfel, să dăruiești a devenit o povară...

  În al doilea rând, când sunt atâția oameni care au nevoie de mâncare și îmbrăcăminte, decât să cheltui banii pe cadouri care probabil vor fi date mai departe, asta în cel mai bun caz, mai bine ajuți un om sărac, aduci un zâmbet pe buzele unui orfan sau adopți un cățel de la adăpost. Astfel, bunătatea ta nu se va risipi în gesturi inutile și superficiale.

  În al treilea rând, Secret Santa este un Moș Crăciun pentru oameni mari ce are ca rezultat transformarea sărbătorii într-un fel de afacere: tu-mi dai mie, eu îi dau lui Gigel, punem cadourile sub brad și vedem la sfârșit ce cui i-a luat. Iar magazinele se bucură foarte tare de acest mic obicei proaspăt dobândit! 

 În ultimul rând, Crăciunul ar trebui să însemne bucurie, bunătate, dăruire, toate astea venind de la sine! Și totuși, fie că e Secret Santa corporatist, Moș Crăciun de Coca-Cola sau pur și simplu Nașterea Domnului, sper să aveți zile liniștite și lipsite de indigestii!

De ce mergem la Humanitas?

   Încep această postare prin a vă spune că părerea mea despre librăriile Humanitas este puternic influențată de faptul că am lucrat o scurtă perioadă la una dintre ele. Deși o lună și jumătate nu este mult, totuși am tot dreptul să descriu "din interior" cum stă treaba acolo.

 În primul rând nu te angajezi la o librărie, oricare ar fi ea, dacă nu-ți place să citești, așa cum nu te duci să vinzi anvelope de iarnă dacă n-ai habar de cum funcționează o mașină. Cel puțin așa-mi imaginez. Te duci din pasiune, încercând să combini utilul cu plăcutul (utilul fiind un job, nu și nevoia de mulți bani, dar ajung și la asta). 

 Încă de la interviu ți se repetă: "Trebuie să fii pasionat de ceea ce faci", urmat de "Salariul e cum e, știu, dar oamenii nu mai cumpără cărți." Iar tu te crezi supereroul care o să depășească targetul cu 200% și că o să readuci cultura în sufletul românilor. Bla bla bla. Și treci de interviu care nu e atât de dificil pe cât am citit prin alte postări înainte să aplic pentru jobul de librar. Doar câteva întrebări la care trebuie să răspunzi pentru a demonstra că citești din când în când. Și că știi cine deține Humanitas.

 Ei bine, apoi începe acomodarea. Cu oamenii, nu cu miile de cărți care împovărează rafturile. Librarii sunt genul de oameni de care te simți aproape doar fiindcă împărtășiți aceeași pasiune pentru lectură. Asta la început, fiindcă mai apoi îți dai seama că sunt la fel ca mulți alți angajați: aceleași ambiții mărunte de a fi cât mai bun în fața șefului, de a critica ceea ce nu vrei să cunoști, de a bârfi și a săpa groapa celuilalt ș.a.m.d. Dar prima zi e de vis, și ți se pare că acolo vrei să-ți pierzi, pardon, petreci tot restul vieții, până când pensia vă va despărți. Iar cărțile, vai câte cărți noi de care abia ai auzit și ce reduceri au, o minunăție!

Pe lângă luat marfa în primire și aranjatul cărților pe rafturi, mai trebuie să faci ceaiuri, cafele clienților (asta în caz că librăria are și mini cafenea inclusă). Nu e nimic greu, doar că trebuie să le prepari repede. Când se face coadă la librărie e ca la piață, doar că pe silent mode. Trebuie să alergi ca un șoricel într-un labirint sadic improvizat, sub ochii de vultur ai șefei. Și ești omul bun la toate: tai, lipești, aranjezi, împachetezi, ștergi, încasezi, calculezi, schimbi, justifici, actualizezi etc etc etc. toate într-un mediu care nu are nici o legătură cu boemul, așa cum te așteptai. Și prin boem nu mă refer la tânjeală, ci la armonie, calm, liniște, știi ce zic?

Cu toate astea, uneori trebuie să te prefaci că muncești în orele lungi și plictisitoare când nu ai nimic urgent și important de făcut. Și atunci nici nu știi ce e mai rău: agitație sau plictiseală?

Apoi urmează ziua de salariu, Să ne înțelegem, banii se dau în două tranșe: avans și lichidare. Te gândești că e bine, ai bani pe toată luna, dar nu este așa. Când vezi că iei mai puțin decât puținul pe care-l așteptai, fie el și în două tranșe, parcă nu mai privești cu același entuziasm cărțile înșirate ademenitor pe care nu ai bani să le cumperi. Și te apucă frustrarea. Iar la asta se adaugă și faptul că unii colegi au o atitudine de parcă le-ai invadat librăria personală și ai nerușinarea să mai ceri și bani pentru asta.

De timp nici nu mai spun, în fond la aproape niciun job full-time nu mai ai timp de viața personală. Ajungi să-ți ignori cu zilele iubitul/iubita sau, când îl/o bagi în seamă, să-i face capul baniță cu toate supărările acumulate la muncă. Și începe să-ți surâdă ideea de a pleca!

Într-un final, îți iei tălpășița cu un mic suspin de ușurare. Aștepți ultimii bani ca apoi să închei orice socoteală cu librăria respectivă, dar crezi că-i primești pe toți? Nu, puișor, salariul mai mic din prima lună nu a fost o coincidență fiindcă la următorul o să iei doar un sfert! 

Nu îmi pare rău că am lucrat la Humanitas, a fost o experiență. Nu îmi pare rău nici că i-am cunoscut pe cei câțiva colegi care mi-au adus aminte că nu toți oamenii au intenții bune, ba mulți dintre ei te sapă ușurel, suficient cât să nu-ți dai seama de unde ți s-a tras căderea. Dar totuși mi-ar părea rău să știu că sunt oameni care își caută un job de librar la Humanitas și nu găsesc pe net nimic ce i-ar putea face să se răzgândească. Ei bine, în afară de faptul că ești înconjurat de cărți, nu merită! Din niciun punct de vedere. Mai bine îți iei un job bine plătit, fără pretenții și aroganțe de mare realizare (cum au unele companii), și citești relaxat în timpul liber. Așadar, lectură plăcută!

Soprana

  Se zvonea că a apărut o străină în oraș. Toți locuitorii vorbeau despre ea, bucuroși că au un subiect nou de discuție. Unii spuneau că e o artistă care a renunțat la filme în favoarea căutării liniștii interioare. Alții îi puneau în cârcă fapte scandaloase (variantă care le plăcea la nebunie femeilor invidoase pe frumusețea ei). Adevărul însă nu era foarte departe. Femeia necunoscută era o soprană renumită care, în urma unui scandal incluzând un tenor și o moștenire, decisese să se retragă undeva până se liniștesc apele. Nu întâmplător și-a ales un orășel cât un sfert de punct pe hartă, unde era sigură că nu va fi recunoscută. Mai ales că o dată cu noua locație, și-a schimbat și numele; noii vecini o cunoșteau drept Erika Jensen. Un nume banal, depotrivit cu figura ei care nu putea trece neobservată. Nu era frumoasă, dar avea un aer de distincție care făcea orice fată să pălească pe lângă ea.

 Nu ieșea des din casă, dar când totuși o făcea, avea o atitudine de căprioară printre porci. Și, pentru a continua comparația, își ținea nasul pe sus întocmai ca și cum ar fi intrat într-un coteț.

 Era discretă. Mergea rar la cumpărături, de cele mai multe ori trimitea câte o fată de prin oraș să-i ia cele necesare. Așadar, singurele dăți când își făcea simțită prezența erau serile în care răsuna toată casa de vocea ei înaltă sau duminicile când mergea la slujbă. Atunci se îmbrăca în negru, de parcă purta mereu doliu, și își saluta vecinii, dând din cap cu un insesizabil dezgust întipărit pe buze. Aceștia se interesau de viața ei, în special bărbații care, prin căi ascunse, încercau să afle dacă este singură. După ce se convingeau, începeau să dea târcoale casei, folosind diverse pretexte. Acest lucru le exaspera pe femei, așa cum se întâmplă când un bărbat, fie el prea puțin cunoscut, cade în farmecele altei femei. Astfel, bărbații salivau, femeile clocoteau. Și puneau la cale cum să o denigreze în mod eficient, să îi distrugă irecuperabil reputația! (de parcă se putea mai rău). Și tot adunându-se când într-o sufragerie, când în alta, complotau.

- Să le povestim bărbaților noștri lucruri urâte despre ea!

- Da, ceva rușinos, denigrant!

- Sau să o atragem într-o capcană și să vadă singuri cu ochii lor...

- Să o omorâm! Scăpăm lumea de o distrugătoare de căsnicii! se trezea câte una mai isteață , apoi își sorbeau ceaiul gânditoare, în liniștea bruscă.

 În fond, nu era o idee atât de rea! Gheața fusese deja spartă, așa că puteau trece la planuri mai amănunțite. Fiecare venea cu altă propunere și dezbăteau însuflețite cum ar fi mai bine: accident, sufocare, cădere liberă pe scări- doar se știa că domnițele erau foarte vulnerabile în vremea despre care vorbim. Vremea pudismului, a gleznelor acoperite și a sexului cu lumina stinsă și doar în spațiul conjugal. Pe atunci, femeile erau incredibil de sensibile: o vorbă urâtă putea duce la leșin! Și dacă se afla lângă o balustradă, cu atât mai rău!

 Astfel, localnicele își făcuseră un obicei din a folosi moartea sopranei drept subiect  principal al serilor lor. Erau seri plăcute, în care simțeau că dețin controlul dincolo de spațiul domestic, și își întind tentaculele gingașe peste granițele bucătăriei. Și dezbăteau tot mai aprinse, fără simț al vinovăției întrucât totul se petrecea doar în imaginație. O mică eliberare de frustrarea de a se ști pe locul al doilea.

Totuși, nici până în ziua de azi nu se știe ce s-a întâmplat cu soprana după ce într-o duminică nu a mai apărut la slujbă și nici vocea ei nu a mai ridicat toată casa-n picioare. Unii spuneau că s-a întors la tenorul care a făcut-o nefericită, alții că în lacul de la marginea orașului s-a găsit o femeie înecată, deși nimeni nu putea spune sincer că a văzut vreun cadavru. Cert este că soprana a dispărut ca fumul, iar femeile au fost fericite, ascunzând chiar și unele față de celelalte un mic sentiment de vinovăție. Oare și-au dus planul la capăt? Nu vom ști niciodată!

Toamnă în 2

Azi după-amiază, întorcându-mă acasă, am trecut prin gangul de lângă bloc. Mirosea a pâine arsă și dintr-o sufragerie de la parter se auzeau reclame tv. Mi-am amintit de copilărie.

 Bunica mea locuia într-o garsonieră lângă un gang și, de fiecare dată când ieșeam de la școală, mă opream pe la ea să mănânc dulceață de trandafiri. Mă întâmpina mereu zâmbitoare și ușor surprinsă, ca și cum nu s-ar fi așteptat să revin. Eu mă așezam la masă, cu bărbia pe brațe, și bunica îmi punea ceaiul alături de felii mari de pâine prăjită cu unt și dulceață. Uneori ținea pâinea pe plită până când se umplea bucătăria de fum. Nu avea miros, de multe ori eu eram câinele detectiv atunci când se hotăra să facă curățenie în frigider.

 Cel mai mult îmi plăcea toamna la ea. Afară ploua apatic, dar în casă era cald și mă afundam într-o pătură, în timp ce ea gătea. Alteori îi citeam povești sau învățam împreună poezii pentru școală. Nu era o bunică exemplară, dar încerca și pentru asta o iubeam cel mai mult. Mă făcea să mă simt în siguranță, acea fărâmă de om cu păr lung, alb și împletit în coadă, scundă și mereu zâmbitoare.

Nu am mai văzut-o de aproape 15 ani, și totuși azi dimineață mi-a părut mai aproape ca oricând.

Prima zi de școală

 Când eram mică, uram prima zi de școală. Număram cu tristețe zilele de august, încercând cumva să întârzii acea zi de 15 septembrie în care mă trezeam la 6 dimineața, îmi puneam uniforma, ghiozdanul în spate și plecam spre școala care mi se părea așezată la kilometri distanță, deși mai mult de 10 minute nu făceam pe drum. Acolo, mă întâmpina aceeași curte plină de copii cu fețe somnoroase, care formau o coadă lungă ce se termina la intrarea în clase. Și mirosul stătut de cretă și praf. Apoi prima bancă în care îmi aveam locul fiindcă eram prea scundă să văd din spate. Și învățătoarea cu față blajină și voce răgușită, purtând mereu aceeași bentiță neagră în părul tuns școlărește. "Nu sunt leu paraleu!" era expresia ei preferată și cred că a repetat-o în fiecare primă zi a fiecărei serii de învățăcei.

 În clasele gimnaziale am descoperit prietenia, astfel că prima zi nu mai era așa o povară! În fiecare zi de școală, prietena mea Miky suna la interfon, apoi urca și mă aștepta să mă schimb în ritmuri de melc adormit. Făcusem un fel de ritual, încât ea îmi știa deja fiecare gest: cum mă încălțam încercând de mai multe ori să fac o fundă normală , cum îmi treceam peste cap geanta lungă și îmi scoteam părul de sub gulerul hainei. Apoi plecam împreună spre școală și drumul părea mai scurt.

Prima zi la liceu a fost o tortură. Nu genul de tortură la care sunt supuși introvertiții în filmele americane, ci una mai interiorizată. Nu cunoșteam pe nimeni, nu știam ce trebuie să fac și unde să merg, iar colegii îmi păreau total rupți din context. Deși, pe parcurs mi-am dat seama că eu sunt cea diferită în mijlocul unor mici artiști cu haine nonconformiste , dreduri și culori supranaturale în păr. Apoi am întâlnit-o pe Laura și, ușor-ușor, ne-am făcut un mic grupuleț care rezistă și astăzi, în ciuda depărtării și a lipsei acelei prime zi de școală.

Nu îmi e dor de lunile de septembrie ale copilăriei mele, nu sufăr de melancolia școlii pe care atunci o uram și, ca prin farmec, acum îi duc lipsa. Nu tânjesc nici după materiile perfect inutile pe care, dacă le toceam, luam o notă mare, fără să intereseze pe cineva că nu am înțeles nimic. 

 Decorsetată de povara școlii, toamna îmi pare mai frumoasă.

Poveste românească

 Stăteam cu coatele pe masa lipicioasă de la suc neșters și încercam să compun o scrisoare. Terasa era aproape goală, doar un grup de fete își făceau poze una alteia luând posturi voit sexy și se amuzau: "Pe asta o să i-o trimit lu Mihai, să vadă proasta aia a lui că nu e de glumit cu mine!" Chelnerii își dădeau coate privind spre ele și întreaga imagine mă bruia de la ce aveam de făcut.

 Venisem cu o oră înainte sperând să am liniștea care acasă îmi lipsea pentru a scrie o scrisoare unui fost (pe atunci nu știam că e fost) care plecase în Anglia la studii. Vorbeam des pe skype și alte cele, dar ideea de scris de mână mi se părea mai romantică și surprinzătoare, așa că îmi chinuiam creierii și ortografia să compun ceva frumos. Tăiasem deja trei rânduri și mototolisem cu ciudă o foaie, când a intrat un cuplu cu un copil de vreo 6 ani care insista că vrea înghețată. Am pus deoparte colile și m-am uitat la ei o vreme, cu privire îndobitocită. El avea vreo 30 și ceva de ani și un început de chelie pe care încerca să-l mascheze răzându-se în cap, ea era mai tinerică dar cu o gușă care o urâțea. S-au așezat la masa de lângă mine și și-au scos telefoanele, amândoi deodată, ca la comandă. Copilul bâzâia pe lângă ei- frumoasă progenitura, cu un păr creț și blond cum îl avea Lucifer în închipuirea mea- și cerea dulce bătând cu pumnul în masă.

"M-am săturat! am auzit-o pe ea. Îi faci toate poftele și a ajuns un răsfățat. Numai tu cu mă-ta sunteți de vină", și ținea copilul de umăr parcă pregătită să-l pună la pământ în caz că se mișcă. În mâna cealaltă, evident, avea telefonul cu Facebook-ul deschis. Soțul ei tăcea mâlc, fascinat de ceva la care se uita.

"Vorbesc singură! Stai locului că vine chelnerul și îi ceri înghețată! spre soț: Dracu m-a pus să mă mărit cu tine, eu duc tot greul și tu staaai și te joci toată ziua pe telefon." "Da lasă-l că se potolește el" a venit și răspunsul. "Așa zici mereu, și tot eu trag de el să stea cuminte!" și avea femeia un țignal de nici trei antinevralgice nu te scăpau de durerea de cap.

S-a lăsat apoi liniștea. Am mai luat o coală și înainte de primul cuvânt mi-am dat seama că era o idee proastă să-i scriu; de ce aș arăta că sunt romantică? Mi-am scos o carte din geantă și am început să citesc, mai mult printre rânduri, despre iubirea unui aristocrat rus pentru o cofetărească italiană. Povestea era destul de interesantă, doar că lângă mine se desfășura o scenă care l-ar fi făcut invidios pe Marin Preda: femeia tocmai îi dădea o palmă peste ceafă soțului ei care o privea cu aerul unui om abia trezit din somn: "Ce ai, fă?" "Fă să-i spui lu mă-ta!", în timp ce copilul fredona în surdină: "Ce ai, fă? ce ai, fă?"

"Ești un prost făcut grămadă-  aici a strâns pumnul sugestiv- și ăsta îți seamănă leit!" "Ăsta" se trăgea de perciuni privind neinteresat bolta fără struguri de deasupra; părea obișnuit cu situația. "După ce că ai un salariu de rahat, nici cu copilu nu mă ajuți!" "O să te îngrop în bani și o să dansez (aici a făcut o mișcare din umeri să fie mai convingător). Mă omori cu limbarița ta, nu poate omu să bea liniștit o bere la terasă că tu taca taca taca..."

 Între timp le-a venit și comanda, iar băiatul mulțumit a început să lingă înghețata, mozolindu-se pe față și mâini. Părinții și-au băgat nasurile în telefon, el rânjind din când în când la ce vedea, ea bosumflată ca-ntr-o zi de luni.

 Mi-am reluat și eu lectură, analizând în gând dacă merită să mă mărit vreodată.

Spre București

   Așteptam cu sufletul la gură să vină vara, anotimpul amintirilor cu iz de alge. Îmi era dor. Stăteam picior peste picior pe o bancă din gara năclăită de oameni și ploaia cădea rece, mărunt, peste umbrelele în culori mohorâte. Ceasul mare din gară- ceas pentru care aveam o fascinație inexplicabilă- arăta orele cincisprezece zero doi. Număram secundele gândindu-ne cât de frumos ar fi să dureze cât mai mult întârzierea trenului, să nu mai ajung la București.

  Uram capitala, mi se părea că îmi fura constant clipe frumoase petrecute în orașul vacanțelor mele. Uram și mai mult oamenii din el, cu stilul lor repezit și irascibili, cu privirea încruntată atât de des încât, dacă vedeam un om zâmbind singur pe stradă, mă gândeam că e nebun!

  Uram șoferii care foloseau din abundență claxonul pe post de înjurături și statul la cozi eterne. Uram moda care se perpetua absurd așa încât fiecare individ își pierdea identitatea devenind un grup amorf. Rareori ieșeau în evidență, și nu în sensul bun al cuvântului. Uram diminețile petrecute pe balconul camerei de cămin unde se auzea amplificat fiecare zgomot al străzii. Uram profesorii plictisiți de repetat aceleași materii și examenele fără noimă urmate de note pe măsură.

Cincisprezece zero cinci.

Pendulul aluneca domol, făcându-mi parcă în ciudă. Oamenii începeau să se agite pe peron. O tanti îmbrăcată într-un costum roz, cu o plasă de rafie proptită de picior, și alte două în mâini, ofta zgomotos căutând în jur pe cineva care să o audă: "Mno, iar întârzie! Și fii-miu sigur nu s-a trezit încă să mă aștepte la București, doarme juma de zi! E vina noastră, a femeilor, că bărbații sunt așa iresponsabili. Îi educăm prost, asta-i!"

 Lângă ea, un bărbat își ștergea tălpile pantofilor în băltoaca proaspătă.Lângă mine, bunicul scutura umbrela de care nu mai avea nevoie; ploaia încetase lăsând locul unui soare timid. 

 Îmi părea din ce în ce mai rău că plecam și mă gândeam cu groază la lunile următoare. De ce mă înscrisesem la Universitatea din București, când puteam găsi o facultate mai aproape de casă? Sau, cum făcuseră multe dintre prietenele mele, un loc de muncă în orașul meu. Cine spune că trebuie să avem toți o diplomă?

Agale, ca un bătrân toropit de boli, trenul a intrat în gară. Am urcat printre ultimii, cu privirea mereu spre oraș, și spre bunicul făcându-mi semne de La revedere de pe peron. Nu știam pe atunci că n-am să-l mai revăd niciodată, nici pe el, și nici casa cu prispă răcoroasă în care stătusem de atâtea ori tolănită, citind sau visând la cât de frumos ar fi să locuiesc într-un oraș mare.

Dimineață de miercuri

 L-am cunoscut într-o cafenea din centrul vechi, într-o dimineață de miercuri. Eram acolo de vreo jumătate de oră, bându-mi cafeaua într-o pauză dintre seminarii, când a intrat un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în negru. La o primă vedere, nu m-a impresionat cu nimic, dar cum eram singurii clienți din local și n-aveam nicio carte la mine, am început să-l studiez.

 Avea sprâncenele deranjant de groase și barbă, iar la colțurile gurii cute adânci care dovedeau că atunci când zâmbea, făcea gropițe în obraji. Și-a scos fără grabă jacheta și a rămas într-o cămașă albă, și-a verificat ceasul de la mână, apoi a deschis meniul.

"O să-și comande o cafea cu lapte" am gândit."Nu, e prea ușoară, un expesso lung, fără lapte. Dacă își comandă asta, vorbesc cu el!"

 Chelnerița s-a apropiat zâmbind, cu mâinile la spate, a dat bună ziua apoi a așteptat tăcută ca noul client să se hotărască. El a întredeschis buzele, ca și cum ar vrea să vorbească, dar s-a mulțumit să dea din cap a aprobare. Fata s-a dus la bar și s-a întors cu o ceașcă de cafea și pliculețe cu zahăr. Nu îmi dădeam seama ce a comandat, așa că am rămas cuminte la locul meu și l-am privit cum soarbe grijuliu băutura fierbinte.

Din când în când, se uita la ceas sau răspundea la vreun mesaj; să fi trecut vreun sfert de oră până să observe că-l scrutam cu privirea. Abia atunci a lăsat deoparte telefonul, și-a terminat cafeaua și s-a uitat la mine mai întâi încruntat, apoi întrebător și în cele din urmă a zâmbit lăsând privirea în jos.

"Doamne, ia-mă acum până nu mă îndrăgostesc!" am gândit copilărește, băgând nasul în meniu. Fiindcă avea un zâmbet care părea să ștergă orice defect, genul acela de zâmbet pe care vrei să-l vezi în fiecare dimineață, așa că mi-am luat inima-n dinți și...i-am zâmbit și eu. După vreun minut de rânjit prostește unul la celălalt, s-a ridicat și a venit la masa mea. Și-a mai comandat o cafea-expresso lung! și, cu o voce surprinzător de joasă pentru un bărbat de statura lui, m-a întrebat:

- Vrei să vedem un film la mine?

Glumesc! Întrebarea a fost inocentă, dar eram atât de emoționată încât am uitat-o imediat după ce am răspuns. Țin minte doar că a spus ceva de ziare, parcul Cișmigiu, cățeii mici și niște cărți. Avea o voce atât de liniștitoare încât ar fi adormit și un taur la coridă...iar eu îl ascultam la fel de fascinată cum trebuie să fi ascultat fetele din trecut serenadele sub balcon.

Mai târziu, după lungi plimbări prin parcuri, seri de filme pe jumătate văzute, dimineți cu cafea, prăjituri și glume, cadouri și flori primite fără ocazie, excursii, vase murdare, certuri pe telecomandă, mici gelozii, șosete aruncate prin colțuri de cameră, pană de mașină, înjurături și vaze aruncate-n pereți, mi-am dat seama că nu era el tot ce-mi doream. Dar acea dimineață de miercuri a rămas în amintirea mea ca cea mai frumoasă dintre toate deoarece, cu doar un zâmbet, m-am îndrăgostit cum nu cred că am s-o mai fac vreodată.

despre fericire

-  Oamenii rezonează mai mult cu tristețea decât cu fericirea altora. Știi, am observat, când ești fericit, ceilalți te privesc cu un zâmbet rezervat și îți spun că se bucură pentru tine, dar știm cu toții că nu e așa. În schimb, când ești trist, te compătimesc sincer. Asta le conferă sentimentul superiorității, al "alții o duc mai rău ca mine" sau, în cel mai bun caz, își aduc aminte de perioada în care au fost la fel.

-  Nu cred că e așa...mi-a răspuns, studiindu-și paharul pe jumătate gol.

-  De ce nu? Gândește-te, de ce încercăm să ajutăm dând sfaturi de cum ar trebui să reacționeze, sau cum să treacă mai repede peste ( Și aici mă refer la despărțiri în general ) ? dar când vine vorba despre fericire, se schimbă repede subiectul? Când te întreabă cineva cum o mai duci, răspunzi că bine, e ok, dar ți-ar trebui mai mulți bani sau vrei un concediu pe care nu știi dacă o să-l obții, însă nu spui că ai de gând să îți ceri prietena în căsătorie?

- Cine spune că nu se discută și chestiile astea? Doar că nu te apuci să povestești cât de fericit ești dacă îl vezi pe celălalt la pământ...

-  Nu mă refer la o diferență atât de mare... Cum să explic mai bine; uite, se întâlnesc doi vechi prieteni care în prezent sunt fericiți cu viața lor. Discuția va duce la lucrurile care nu merg, la faptul că unul din ei se chinuie de un an să facă un copil, altul că și-a cumpărat tot ce voia dar va trebui să plătească rate la bancă toată viața și așa mai departe. Suntem mai solidari în nefericire decât invers, înțelegi?

-  Înțeleg ce vrei să spui, dar nu face sens. Unde vrei să ajungi?

-  La faptul că vreau să spun: "Sunt fericită" fără să fac pe nimeni să dea ochii peste cap sau să mă complimenteze ipocrit.

-  Ce vrei, oamenii sunt egoiști. Nici nu s-ar sinchisi de fericirea lor dacă nu ar fi fericirea altora.

-   Dar de tristețe?

-  Aia e altceva, fiecare și-o trăiește cum poate. Și n-ai să vezi că cineva e invidios pe nefericirea altuia.

 A golit paharul și și-a mai turnat bere, în timp ce eu îl priveam încercând să-mi ordonez gândurile pentru a-l contrazice. Eram atât de diferiți...Cum este un chinez de un român, iar eu vorbeam chineza pentru el.

În bucătăria îngustă, zgomotele păreau înfundate și fumul țigărilor se-nvârtea în aer inutil. De afară se auzea sunet de artificii; sâmbătă seara- probabil petrecerea de nuntă a doi ghinioniști care-și vor da seama prea târziu cât sunt de diferiți.

-  Deci ești fericită? m-a întrebat.

-  Da.

-  De ce?

-  Fiindcă te am pe tine, prostule, cum de ce?

-  Dar nu fac nimic special în privința asta.

-  Nici nu e nevoie, trebuie doar să fii tu însuți și restul se rezolvă de la sine.

Sunt o scorpie

 
   Împingeam cu o plăcere sadică valiza cu hainele dând pe dinafară, împrăștiindu-se pe scări până la etajul inferior, și mă gândeam ce plăcut e să te desparți dramatic de o persoană pe care nu o mai iubești demult. Nu-mi plac discuțiile amicale de: Rămânem prieteni, ce a fost a fost, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești etc. Nu, la mine trebuie să fie cu lacrimi și urlete, să se întrebe vecinii ce a făcut nesimțitul de merită atâta risipă de înjurături.

În acel caz, nesimțitul era la feminin- adică eu!. Nu-l mai iubeam și decisesem să o închei cât nu era prea târziu dar, nepricepută fiind la cuvinte, cunoscusem un tip (care arăta bine și era suficient de prost încât să nu se prindă pentru ce e folosit) și îl adusesem în apartamentul meu. Era duminica, după un weekend în care iubitul fusese plecat la ai lui, undeva prin Ardeal, când îmi chemasem strategic amantul și îl amânasem cu preludiul până la ora 10, să fiu sigură că o să fim prinși în punctual culminant. Zis și făcut. Pueril ai spune, dar nu asta am simțit când am văzut mutra- sau mai bine spus mutrele- iubitului. O splendoare de contradicții: surprindere, mirare, revoltă, suferință, iar revoltă, toate în timp ce-mi aranjam în grabă halatul și-l impingeam pe intrus spre ușă.

Apoi a urmat veșnica spovedanie: de ce mi-ai făcut asta, eu te iubeam, aveam încredere în tine, urma să ne căsătorim, am lipsit doar două zile, de cât timp? De cât timp? Apoi reproșurile și replicile pline de ură. În acel moment, mă ura atât de mult încât era în stare să inventeze aventuri de care nu aflasem doar ca să mă rănească. Iar eu atât așteptam! Când ai fost plecată…când erai la muncă..la bunici…la mama dracu și tot așa, te-am înșelat! Stăteam rezemată de calorifer și mă abțineam să nu zâmbesc amar privindu-l cum se zbate cu disperare să iasă mai puțin șifonat din situație, mă luptam din greu cu un sentiment de milă.

După ce a obosit de atâta strigat, s-a așezat pe marginea patului, cu fața în palme: “Dar eu te iubeam…” a scâncit ca un cățel bătut de stăpân. L-am luat în brațe și am așteptat să se hotărască să plece. Dar în loc de asta, m-a împins cu scârbă și a reînceput potopul de reproșuri. Atunci am luat frumușel singura valiză din cameră și am umplut-o în grabă cu hainele lui făcute ghemotoace. Am aruncat-o, cum spuneam, pe scări de la etaj, cu nelipsitul: “Să nu te mai văd niciodată!”

 Bineînțeles că niciunul nu mă mai căuta după ce dădeam de pereți cu ego-ul lor și îmi cream imaginea de scorpie, dar nu mă deranja atât timp cât eram liberă din nou știind că undeva, un bărbat și-a pierdut încrederea de sine și își plânge orgoliul rănit.

Dacă vrei să fii fericită, iubește un fraier

"Dacă vrei să fii fericită, iubește un fraier", îmi spunea maică-mea când eram mică, în timp ce îmi pieptăna părul tuns scurt și demodat. "Nu căuta intelectuali, ăia sunt buni doar de discuții filozofice seara, înainte de culcare."
 Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce voia să îmi spună. Stăteam sprijinită cu spatele de marginea patului și ascultam pentru a mia oară povestea Universului, dând afirmativ din cap, deși voiam doar un pahar de vin și sex.

 cică te poți îndrăgosti de mintea unui om; ar fi grozav dacă s-ar putea duce cu mintea la miezul nopții să îți cumpere ciocolată și țigări doar fiindcă ai chef. Și nu ți-ar reproșa în glumă că citești romane ușurele sau că nu știi capitala unei țări de care nu au auzit nici măcar localnicii.
 E frumos să participi la conferințe pe teme abstracte și să nu ratezi nici un spectacol de teatru sau operă nou apărut, dar facturile nu se plătesc singure.

 Intelectualii sunt egoiști și vor lângă ei femei inteligente, dar nu atât de mult încât să-i eclipseze; ei sunt ahtiați după recunoaștere. Ceilalți, în schimb, te admiră că știi teorema lui Pitagora la 30 de ani și întorci clătitele ireproșabil.

și așa, pe parcurs, am înțeles că fraierii sunt bărbații practici care se îndrăgostesc simplu, fără romantism și promisiuni de "ți-aș aduce și luna de pe cer!", deși nu ar mișca un deget până la sticla de apă atunci când îți e sete.
 Bărbații care știu imediat ce lipsește, care repară o mașină fără să consulte Google și schimbă becurile în casă înainte să îi rogi de zece ori. Și mai ales, care te pun pe primul loc, chiar dacă știu că nu ești vreo prințesă fugită din castel.

De vorbă cu M.

 Urma să îi iau interviu în acea dimineață și aveam emoții foarte mari. Auzisem despre ea de la părinți, bunici, prieteni, din filme și cărți- era o persoană cunoscută de toată lumea iar eu aveam incredibila onoare de a-i pune întrebări.
Am plecat de acasă cu o oră mai devreme, luând după mine laptopul, reportofonul și caietul cu notițe, ca o școlăriță care își face bine treaba.
 Iar ea s-a lăsat așteptată- aflasem că face asta de obicei- și în timp ce fumam nervoasă țigară după țigară, mă întrebam oare cum arată? O să vină îmbrăcată în negru, cum îi era stilul sau va alege ceva mai color? E tânără și frumoasă sau bătrână decrepită? Ce accesorii morbide are în vestitele ei buzunare largi? Priveam încontinuu spre ușă, sperând ca următorul client să fie ea.

Când a apărut, fumul din încăpere a părut mai dens și aerul rarefiat. S-a așezat în fața mea și a spus cu o voce răgușită:
- Hai să terminăm repede, am multă treabă.
Am ridicat privirea- era incredibil de frumoasă! O femeie de vreo 40 de ani, cu părul lung și ondulat, ochii negri adânciți în orbite și gura senzuală. Și-a scos portțigaretul și a început să fumeze liniștită, contrazicând graba cu care vorbise. Purta o rochie lungă de culoare incertă- un verde care se schimba în funcție de unghiul din care priveai și avea unghiile scurte, negre și îngrijite, iar pe fața ei nu se vedea nici urmă de rid, ca și cum vârsta trebuia intuită.

M-am așezat mai bine pe canapea. Simțeam că-mi tremură mâinile când am deschis laptopul:
-  Nu o să vă rețin mult, am spus urmărindu-i reacția. Sunteți o persoană- dacă îmi permiteți să spun așa, foarte cunoscută și totodată detestată de mulți. Cum vă face să vă simțiți acest lucru?
-  Domnișoară, a exclamat, întrebarea asta este un nonsens! Nu îmi pasă cum sunt percepută atât timp cât îmi fac bine treaba. Oamenii ar trebui să înțeleagă și să accepte acest lucru.
-  Dar este destul de greu...Vă plac oamenii, în general?
-  Foarte mult! Sunt o sursă nelimitată de sentimente contradictorii.
-  Ați putea detalia?
-  Cu plăcere. Îmi plac în general tinerii, acei tineri care mă caută și au nevoie de mine fără să își dea seama. Apelează la serviciile mele într-un moment de nesiguranță sau euforie și savurez cu plăcere privirea lor uimită atunci când îi desfăt cu îmbrățișările mele. Nu le vine să creadă, iar asta se vede în ochii lor. După primul moment de extaz, încep să se agite, să mă respingă strigându-mi că nu-i merit și încearcă să fugă prin tot felul de tertipuri. Îmi plac și bătrânii, deși în cazul lor nu găsesc nicio plăcere- mi se oferă fără ezitare și fără regrete.
-  Dar copii?am  întrebat notând în continuare.
-  Aș aprecia dacă nu ai înregistra conversația asta.

Am dat la o parte reportofonul. Între timp și-a făcut apariția și chelnerul. Doamna a comandat un vin roșu foarte scump și s-a așezat picior peste picior, cu o mână mângâindu-și obrazul stâng:

-  Pe copii îi detest. Sunt atât de mici și de neștiutori încât de multe ori încerc să-i îndepărtez. Nu le înțeleg lacrimile și mânuțele întinse spre fața mea, mă obosesc cumplit.
 Am înghițit în sec. Privirea ei rece și inexpresivă îmi dădea fiori pe șira spinării. M-am uitat în jur: oare clienții de la mesele alăturate erau curioși de prezența ei? Păreau că nici nu au remarcat-o...
-  Care este cea mai neplăcută experiență pe care ați avut-o?
-  Dragă, în meseria mea am foooarte multe experiențe neplăcute. Dacă vrei, ți-o pot descrie pe cea mai recentă. A fost o indiancă de vreo 18 ani, o creatură cu adevărat inteligentă după standardele voastre- mie îmi e egal, toți sunteți la fel. Ei bine, fata asta avea ceva în privire, un fel de liniște care m-a demoralizat pentru câteva secunde și, crede-mă, mi se întâmplă foarte rar asta! Stăteam amândouă pe marginea podului și priveam apa unduind ca un șarpe imens. S-a uitat la mine cu ochi senini și a zâmbit ca și cum EA ar fi trebuit să-mi dea MIE curaj, apoi m-a luat de mână și am sărit împreună în apă. A fost prima care chiar a părut să mă vadă cu adevărat, și crede-mă că am o vastă experiență, așa cum scrie și în CV-ul meu.
 A zâmbit sarcastică, sorbind din vin:
-  Dar e și foarte multă rutină. Nu prea se întâmplă lucruri noi în viața mea. Călătoresc mult, cunosc tot felul de oameni, nimic nu mai e nou pentru mine.
-  În cazul acesta, ce faceți atunci când nu vă cheamă datoria?
-  Draga mea, datoria nu mă cheamă pe mine, eu o chem pe ea. Nu există momente de respiro, chiar și când plănuiesc să-mi iau o vacanță, se găsesc vreo 5000 de netoți să apeleze la mine și îmi strică planurile. E foarte solicitant pentru o singură ființă, dar nu mă plâng. Îmi place ceea ce fac. Ești foarte palidă, nu-ți place ce auzi!
-  Este...cu totul nou. Încerc să înțeleg.
-  Nu te obosi, domnișoară. Nu ai cum să înțelegi acum. Asta a fost tot? Trebuie să plec, mă așteaptă un taximetrist pe Bulevardul Unirii și vreau să-l prind până nu ia altă comandă. Apoi am de făcut o vizită la maternitate ceea ce e o corvoadă, dar n-am încotro.

 Am privit-o lung și în sinea mea m-am gândit că poate ar fi mai bine să trag de timp; în felul ăsta aveam să amân inevitabilul.
- Știu ce gândești, a spus ea. Nu ești așa deșteaptă pe cât crezi, draga mea. Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc, o să ne revedem.
-  Când? am întrebat panicată.
-  O să știi, crede-mă, mi-a răspuns zâmbind și s-a ridicat de la masă. Am rămas tăcută în urma ei, cu un început de amețeală și o durere în corp greu de localizat.

 Mi-am terminat cafeaua și am plecat. Afară ningea ca-n poveștile copilăriei și îmi venea să plâng- de fericire, de tristețe: nici eu nu mai știam.