Am ajuns cu zece minute mai târziu la locul stabilit și am căutat-o din priviri. O fată cu trăsături fine, drăguță, dar care se pierde în mulțime; o voce calmă, sigură pe ea. Atât știam din pozele de pe facebook și câteva apeluri la ore târzii.
Am dat o tură de restaurant, până am găsit-o într-un colț, răsfoind gânditoare meniul.
- Ocupat? am întrebat-o și m-am așezat, fără să-i aștept răspunsul.
Părea ușor intimidată, a zâmbit stânjenită:
- Aș vrea să fumez, hai să mergem pe terasă.
Am urmat-o. Ciudat cum o tipă atât de mică, cu un chip drăgălaș de copil și bureți de 5 cm la sutien poate fi numită femeie. Purta o rochie roz pal sau o culoare asemănătoare, dantelată, strânsă pe corp și foarte scurtă, iar părul blond, ars de vopsiri prea dese, și l-a lăsat pe spate (în meseria mea, fiecare detaliu contează).
S-a așezat la o masă, tot într-un colț, și a comandat o cafea și o cola, iar eu o bere.
- Ești ok? am întrebat-o.
- Da. Mă gândeam că începe ploaia și nu am umbrelă.
Și-a aprins o țigară și brusc s-a transformat. Ca și cum primul fum ar fi fost catalizatorul îndrăznelii ei native. A pus o mână pe masă, cealaltă în aer cu țigara fumegând, și și-a pironit ochii albaștri, incredibili de mari, în ai mei:
- Ai omorât vreodată un om?
Deși înceată, vocea îi era foarte sigură. Am tras din țigară așa cum am tras și de timp. Deconcertat.
- De ce mă întrebi asta?
- Nu-mi răspunde cu o întrebare.
Am privit-o fără să clipesc, cu cea mai suspicioasă privire pe care știam că o am. Nu a dat nicio clipă înapoi, ci mi-a susținut privirea, hotărâtă. Atunci am știut că totul a fost un plan. Știa prea bine cine sunt și acum știam și eu ce interes o adusese la întâlnirea cu mine.
- Da.
- Vreau să-mi omori soțul!
- Poftim? am întrebat, deși auzisem prea bine. Nici măcar nu știam că e măritată.
- Vreau să îmi omori soțul!
- Ce te face să crezi că aș face asta?
- Ai mai făcut-o, iar banii pe care ți-i dau...
- Crezi că mă-njosesc în halul ăsta? Măgării cu soți infideli și soții disperate? Chiar așa, ce ți-a făcut de îl urăști atât de tare?
- Nu îl urăsc, îl iubesc. Dar el nu mă mai iubește.
- Te înseală?
- Nu.
- Te bate, te umilește?
- Nu.
- Atunci?
- Nu mă mai iubește, de câte ori să repet? Vreau să îl omori.
- Cum să îl omor...?
- Nu știu, tu ești profesionistul! Aș face-o eu, dacă aș ști cum.
- Nu, adică...ești nebună? Cum să fac asta?
- Cum ai făcut și altele.
- Văd că ești informată.
- Nu am nevoie de ajutprul tău, am nevoie de serviciul tău.
Eram singuri pe terasă, până a venit o tipă care s-a așezat chiar lângă masa noastră. Era îmbrăcată în negru, cu ochelari de soare și avea o mică cicatrice la gât. Vorbea tare la telefon, gesticula, se certa cu cineva. Poate cu un bărbat care nu o mai iubește.
Am schimbat câteva priviri cu partenera mea și am cerut nota, deși nici nu ne-am atins de băuturi. Când am ieșit, ploua mărunt. Mi-am desfăcut jacheta de blug și am luat-o în brațe; îmi ajungea până la umăr, o acopeream aproape complet.
- Dacă nu te mai iubește, de ce nu îl părăsești și îți cauți pe altul? am întrebat-o, aproape strigând. Ploaia s-a transformat în torențială cu pietre mici, usturătoare când cădeau pe piele. Ne-am adăpostit lângă o clădire veche.
- Fiindcă îl iubesc și nu vreau să fie al alteia. Iar sentimentul meu o să moară o dată cu el, e singura soluție.
Își mușca buza de jos cu încăpățânare, parcă să nu plângă. Mi-a amintit de prima mea iubire, din clasa a șasea. O fată scundă și agitată, cu care mă certam pe culoarele școlii, o alergam până în curtea din spate, unde o luam cu forța în brațe și o pupam apăsat pe buze. Nu știam pe atunci ce înseamnă sărut. Străina de lângă mine semăna foarte mult cu ea, doar că era mult mai mare și o chema Cristina; o prezență concretă, nu o amintire.
- Dacă îl părăsesc, ar însemna să rup intenționat o parte din mine, și să sufăr că nu o mai am. Știu că nu mă iubește, deși susține contrariul. O simt! Nu ascult niciodată ce-mi spune un om, trupul lui îmi arată tot ce am nevoie să știu. Iar eu am văzut demult asta la el. Să dispară e singura soluție pentru amândoi!
- Îmi pare rău pentru suferința ta, dar nu sunt omul tău pentru asta!
Și-a ridicat privirea albastră spre mine, cu încrâncentarea unui copil pedepsit.
- Ba ești, și o vei face!
M-a tras de mânecă după ea și am intrat împreună într-o mașină parcată la câțiva metri de noi; un Mini cochet de femeie independentă. Mi-era greu să mi-o imaginez șofând, dar ceva din determinarea ei m-a făcut să-mi pierd logica gândurilor. Și-a trecut mâinile prin păr să îl usuce și și-a verificat chipul în oglindă. Avea ceva fascinant în gesturile pe care le făcea atât de neatentă.
- O vei face fiindcă asta este meseria ta și nu îți permiți să refuzi o ofertă atât de bună. Nu mă interesează cum se va întâmpla sau unde, nu vreau să aflu niciodată. Adu-mi doar o dovadă și nu vei mai auzi vreodată de mine.
- Ești...
Nebună, voiam să zic, dar m-am lovit de hotărârea din privirea ei. Nimic din atitudine nu trăda o femeie suferindă, și am văzut destule femei disperate la viața mea! Femei care își plâng sau își detestă soții, femei răzbunătoare sau resemnate, soții intreținute sau pur și simplu îndrăgostite. Dar niciodată atâta indiferență față de soarta omului de lângă ele.
Văzând că ezit, s-a aplecat spre mine și a scos un plic din torpedo. Apropierea ei mi-a dat fiori pe șira spinării, și m-am întors 15 ani în trecut, pe vremea adolescenței, când jinduiam după nevasta șefului de la primul loc de muncă. L-a desfăcut și mi-a arătat conținutul: bacnote de euro în toate culorile, noi și tentante, alături de o foaie roz umplută cu un scris mărunt:
- Aici ai toate datele de care ai nevoie. Ce spui? m-a întrebat, arcuindu-și buzele ca și cum, în caz de refuz, ar fi fost dispusă să mă convingă și în alte moduri.
Dar ea știa deja că am să o fac. Pusese stăpânire pe voința mea, acea făptură atât de firavă cu cea mai hotărâtă și convingătoare privire. Am luat plicul, simțindu-mă umilit fără să știu de ce și, înainte să deschid portiera, m-am aplecat spre ea, i-am cuprins chipul între mâini și am sărutat-o apăsat, cu ciudă. S-a zbătut ușor, fără convingere. Am ieșit repede, înainte de palma pe care eram convins că o voi primi, în schimb am fost uimit să văd că zâmbea. Zâmbea ca și cum ar fi spus: Ești al meu acum!
