S-a trezit inspirând mirosul dulceag și înecăcios al ierbii proaspăt cosite. A privit în jur, puțin speriată. Cerul avea o culoare incertă, parcă stătea să plouă, iar forma soarelui se zărea în spatele unui nor morocănos. Nici o pasăre nu mai îndrăznea să cânte, nici un greiere nu-și mai freca piciorușele, nici un foșnet. Natura părea suspendată în așteptarea furtunii.
Magdalena s-a ridicat și și-a scuturat fusta, apoi a luat-o la pas spre casă. Mergând, treptat se dezmeticea și un gând trist îi încolțea în minte: amintirea visului. Se făcea că era din nou mică și locuia cu mama ei. Aveau o casă cochetă, cu două camere bine aerisite și ferestre orientate către răsărit. În vis, era dimineață. Pe masa din bucătărie, mama ei pusese o vază cu flori proaspăt culese din grădină, iar vasele luceau lângă chiuvetă. Afară se întindea lanul de floarea soarelui, despărțit printr-o cărare lungă ce ducea spre nicăieri. Flori galbene cât vedea cu ochii, și un cer demn de cel mai iscusit pictor.
Fata era în papuci pufoși de casă și sorbea dintr-o cană cu lapte cald, privind-o pe mama ei cum curăță cartofi. Era puțin plictisită, aștepta să iasă afară să se joace cu cățelul a cărui ureche neagră o amuza mereu. Un pui de pripas aciuat pe lângă casă- Magdalena știa bine acest lucru chiar și în vis, căci era câinele pe care l-a crescut cu atâta drag.
A terminat de mâncat și, înainte să iasă, a mai aruncat o privire spre mama ei care o privea pe sub sprâncene, zâmbind. Nu era vânătă și plânsă, ca-n realitate, ci frumoasă și fericită cum trebuie să fi fost până să-și cunoască bărbatul.
Afară era cald, aproape caniculă, iar pe cerul senin, un avion desena o linie albă, perfect dreaptă. Dintre florile soarelui se ițeau capul și umerii unui bărbat. Acesta se apropia zâmbind, și Magdalena știa că era tatăl ei pe care nu-l văzuse niciodată atât de senin, de blând. A alergat spre el și i-a sărit în brațe, iar bărbatul și-a proptit bărbia de creștetul ei, vrând parcă să spună ceva.
Atunci un tunet a rupt cerut în depărtare și Magdalena s-a trezit.
Avea în fiecare somn coșmaruri cu bătăile pe care le luase de la tatăl ei, sau vedea mereu, ca un lait motiv, mâna mamei ei în ultima clipă a vieții- o mână stafidită, cu vene mult îngroșate- strângând spasmic cearșaful de pe pat. Visa în culori cenușii, era speriată, înfometată, și dureri de nelocalizat o chinuiau până la trezire. Acesta vis însă o întristase mai mult ca orice, era destinul de care nu a avut parte. Cu toate astea, o ajuta să uite prezentul. Se privea în oglinda mucegăită din camera unde își primea clienții: expresia ei de nepăsare în timp ce un bărbat, de fiecare dată altul, o pipăia cu mâini flămânde și îi șuiera la ureche cuvinte vulgare. Nu-i mai păsa, era înr-un alt loc.
Nici dimineața, când câdea în pat obosită, cu capul pe perna acoperită de bacnote slinoase, nu se mai gândea decât la copilăria ce pe nedrept îi fusese furată. Iar de fiecare dată adormea cu speranța că își va regăsi trecutul posibil și nu se va mai trezi niciodată din el.
