Mi-a spus la un moment dat un bătrân, arătându-mi spre creasta muntelui:
- Pe partea cealaltă, printre copaci și ierburi, într-un loc ferit de priviri e o scară care te duce pe vârf. Nu mulți știu de ea, fraierii escaladează muntele și își dau duhul până să ajungă sus.
- Nu cred, am replicat. Ce fel de scară e asta, și cine a pus-o acolo?
- E cioplită în stânca muntelui. Se spune că a fost făcută la comanda unui împărat care voia să se refugieze acolo în vreme de război. Au murit mulți la cioplirea ei, din cauza frigului. Muntele ăsta nu cunoaște primăvară.
- Și împăratul? Ce s-a întâmplat cu el?
- A trăit acolo vreme de 30 de ani, ca un exilat. Și-a scris biografia dar foile au fost furate sau pierdute, nu se mai știe nimic de conținutul lor...
L-am privit suspicioasă. Ochiul lui de sticlă mă fixa ca o mustrare.
- De ce îmi spui toate astea? am întrebat privind aburii cafelei.
- Te văd dornică de țeluri. Ăsta e un țel măreț, să ajungi pe muntele Tartar, dar nu ca nătăfleții de alpiniști avizi după recorduri.
- Nu vreau să urc pe munte, cine ți-a spus că aș vrea un țel ca ăsta?
- Imposibil să nu-l vrei, a zâmbit mai șiret decât mi-ar fi plăcut. De pe vârful lui vezi o priveliște la care nici nu ai îndrăznit să visezi vreodată. Se spune că puțini din cei care au ajuns au reușit să o vadă, dar asta fiindcă nu au știut cum să privească.
- Tu ai văzut-o?
- Da.
Priveam scara cu un fel de pietate. Până spre cer, rece și cenușie, părea că mă așteaptă. Am urcat prima treaptă, apoi a doua, și tot așa, ținându-mă de ierburile din jur. Era obositor, dar mă gândeam că nu la fel ca dacă l-aș fi escaladat.
După două zile am ajuns în vârf. Am privit în jur...Ceață. Atât de densă încât păream în vid. Ningea aprig, împungându-mi fața cu fulgi ca acele.
Am coborât dezamăgită.
- Nu am văzut nimic! Doar ceață...i-am spus bătrânului când l-am reîntâlnit.
- Nu ai știut să privești dincolo de aparențe...păcat, mi-a răspuns cu un fel de tristețe în glas.
