Ne simțim uneori în propria viață ca un acrobat mergând pe sârmă, după prea puțini ani de antrenament. Avem nevoie de echilibru și orice mișcare greșită ne poate costa scump. Trăim niște vremuri ciudate, timpul parcă nu ne mai aparține sau pur și simplu nu mai are răbdare cu noi. Și am vrea să se petreacă totul mai repede, să putem derula înainte aceste luni pline de angoase și să ajungem la primăvara aceea senină și înfloritoare pe care o cunoșteam cândva. În schimb, avem o toamnă lungă și o iarnă pe care nici zurgălăii veseli ai Crăciunului nu o pot face mai puțin înfricoșătoare.
"Sunt seri în care tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apa, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide..." Mihail Sebastian
Zâmbete crispate, ascunse sub bucăți de material, ochi triști, străini și o mare temere în suflet, asta a reprezentat anul ce urmează să se sfârșească; un an ce promitea atâtea bucurii fără vreun scop anume. Din el a rămas speranța unui nou început și, de ce nu, renașterea unei lumi mai bune, mai conștiente de precaritatea vieții și mai dornice de schimbare în bine.
