Românii au talent (dar nu contează)

E plină România de oameni talentaţi care nu merită să rămână în anonimat, dar cine să-i remarce? Într-o ţară în care "celebrităţile" îşi spală rufele în public, menţinând astfel la un nivel ridicat audienţa posturilor tv de proastă calitate, adevăratele valori sunt marginalizate. Cui îi pasă că există printre noi oameni remarcabili când MoniCa Columbeanu îşi plânge de milă pierderea copilului care-i asigură luxul nemeritat? Pe cine interesează anii de studiu în domeniul artelor sau al ştiinţei făcuţi de unii oameni, când "pasărea rară a muzicii româneşti" şi-a frânt aripile în timp ce zbura pe culmi mult prea înalte pentru ea? ( pentru cei neinformaţi-ruşine să vă fie!, este vorba despre Pepe şi ţopârlanca lui)...

Cum se spune că ochii sunt oglinda sufletului, aşa şi televizorul este oglinda societăţii în care trăim, aşadar nu-i de mirare că am preluat încă o emisiune de la cei din afară care evident sunt mai creativi decât ai noştri. Faptul că au votat un anti-talent la Românii AU talent este un lucru demn de piesele lui Caragiale...De-ar trăi în vremea noastră, ar scrie capodoperă după capodoperă.

Între timp, adevăratele talente se irosesc în nimicuri, fiindcă nu are cine să le aprecieze. România, te iubesc!

despre prietenie

De-ar fi să caracterizez oamenii din viaţa mea, i-aş denumi călători: unii pleacă şi mă uită pentru totdeauna, pe unii îi rog să se întoarcă, iar pe alţii îi îndemn să plece...Şi totuşi nu rămân niciodată singură, deoarece există o călătoare care revine mereu la scurte intervale de timp, făcându-mă părtaşă la poveştile ei din locurile îndepărtate pe care le vizitează.

O văd mereu zâmbitoare, plimbându-se pe lungul peron al vieţii mele, cunoscându-l atât de bine încât într-o iarnă am vrut s-o izgonesc, s-o rătăcesc de mine...şi-am reuşit... Alţi călători au venit şi au plecat, în timp ce ea-şi aştepta trenul cu lacrimi în ochi, sperând la o bruscă răzgândire din partea mea.

Dintre toţi călătorii, la ea ţin cel mai mult şi totuşi pe ea am rănit-o ca pe nimeni altcineva. Ei i-am mărturisit toate mizeriile gândului meu, convinsă că nu merit să fiu atât de importantă pentru cineva atât de bun. Pe ea am umilit-o, am făcut-o să sufere bucurându-mă de lacrimile ei ca dovada faptului că sunt un om rău ce nu merită să fie iubit.

Cu toate astea, a revenit zâmbitoare, cerându-şi iertare pentru tot ce n-a greşit...

De ce rănim oamenii care merită iubiţi?

http://www.youtube.com/watch?v=IGF5UD7qn6k

În pas cu vremurile: despre Paşte

Mă simt de parcă o mână străină ar întoarce o clepsidră când pe-o parte când pe cealaltă, vânturând nisipul din ea. Totul se repetă an de an, şi deja-vu-ul ăsta m-a făcut treptat să-mi pierd bucuria faţă de venirea sărbătorilor pe care le văd toate la fel: golite de semnificaţii religioase. Respectăm tradiţiile într-un mod mecanic, fără să ne mai gândim ce reprezintă ele, iar la inutilitatea asta consimţită de noi toţi se mai adaugă şi lucruri străine de religiozitate-iar aici mă refer la cozile interminabile de la casele de marcat şi la apelurile disperate la urgenţe în urma intoxicaţiilor alimentare, indigestiilor sau a comelor alcoolice.

Dacă nu credem cu adevărat, de ce sărbătorim la nesfârşit Învierea lui Hristos? A înviat de atâtea ori încât încep să mă-ndoiesc de veridicitatea miracolului :)

Cât despre Tatăl Ceresc, care ne veghează fiecare mişcare de acolo, de sus, şi ne pedepseşte atunci când greşim...să-mi fie cu iertare că spun asta în vinerea mare, dar poate să fie şi vinerea mică fiindcă eu tot nu-l cred. Dumnezeu e în fiecare dintre noi, şi e acolo fiindcă avem constant nevoie de cineva cu care să vorbim, care să ne asculte, iar oamenii sunt atât de mici în nimicnicia lor şi atât de egoişti încât e mai eficient să zbieri în deşert decât să le vorbeşti lor.

Dumnezeu este pentru adulţi cum sunt prietenii imaginari pentru copii. Îţi imaginezi că te ascultă, că-ţi este alături, şi te simţi mai bine. Fără pupat icoane, fără înălţat slăvi, fără flămânzit în posturi şi fără " e păcat, te vede Dumnezeu!"...

o inimă în plus

În timp ce se întorcea de pe terenul de fotbal cu zâmbetul victorios pe buze şi cu glasurile colegilor încă vii în urechile sale, băiatul a atins cu vârful adidasului un obiect roşiatic şi plin de praf. L-a ridicat uimit, l-a şters cu mâneca hanoracului şi l-a privit în lumina felinarului lângă care se oprise. Spre surprinderea lui, obiectul a început să ticăie...Nu-şi dădea seama ce avea în mână, şi totuşi îi aducea aminte de ceasul pus sub pătura căţelului său cu intenţia de a-l amăgi pe animăluţ că încă este lângă mama lui.

Bătăile scurte şi repezi ale obiectului îl amuzau şi, luând decizia să păstreze noua jucărie, o vârî pe sub fermoarul între-deschis al hanoracului, aproape de inima sa. Auzea acum câte două bătăi simultane, ca şi cum inima lui şi obiectul găsit ar comunica printr-un limbaj codificat, indescifrabil pentru posesorul lor.

Cu sentimentul pe care îl avea de obicei când găsea un animal al nimănui pe uliţa satului şi se gândea ce argumente să inventeze pentru a-şi convinge mama să-l accepte, aşa şi acum se-ndrepta spre casă cu aceleaşi gânduri şi frământări.

Inima sa bătea din ce în ce mai tare pe măsură ce luminile palide ale ferestrelor casei sale se zăreau tot mai evidente, ca doi ochi scrutători în aşteptarea unui venetic.

Mama repara o fustă când el intră călcând pe vârfuri în odaie şi se-nchise în camera lui, scoţând apoi obiectul găsit şi punându-l pe birou pentru a-l analiza mai bine. Era cât un pumn de mic şi roşu ca o căpşună coaptă. Palpita încă rar şi cadenţat.

După o noapte în care gândurile nu i-au dat pace, copilul şi-a îmbrăcat hainele, şi-a vârât ciudatul ceas în buzunar, pornind apoi prin sat pentru a afla cine şi-a pierdut inima sau are nevoie de una în plus. Aflând scopul vizitei lui, toţi vecinii îi închideau uşa în faţă făcându-şi cruci adânci cu privirile la cer, ca şi cum obiectul acela ar fi reprezentat semnul unei apropiate Apocalipse.

Cu fiecare refuz vehement, cu fiecare spaimă justificată totuşi, inimioara ticăia tot mai slab, umplându-i ochii de lacrimi micului ei posesor.

Nimeni nu mai vroia, nimeni nu mai avea nevoie de o inima; însă când băieţelul credea că totul e pierdut, un bătrân cu privire senină, îmbrăcat într-un sacou cenuşiu, prea gros şi rupt în coate, l-a oprit şi l-a-ntrebat ce ascunde în pumnul strâns. Văzând obiectul viu, a exclamat emoţionat: " Ştiu cine are nevoie de o inimă! Însă e doar una singură pentru atât de mulţi oameni care nu o au..."

Morgana

Mă gândeam cum aş putea descrie o senzaţie folosindu-mă de o imagine, când în metrou a urcat o doamnă. Nu era nici prea înaltă, dar nici scundă datorită pantofilor cu toc pe care-i purta. Era îmbrăcată într-un palton lung şi cenuşiu-verzui, iar peste umeri îşi petrecuse un şal în mai multe nuanţe de verde care se termina la margini cu nişte ciucuri mari, de aceiaşi culoare. Părul blond bătând spre alb îi era desprins şi se revărsa pe umeri, contrastând plăcut cu verdele şalului, iar pe chipul inexpresiv doar ochii mari şi albaştri îţi atrăgeau atenţia. Păreau două oceane care, privite cu atenţie, se apropiau unul de celălalt.

Femeia nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar nici mai puţin de patruzeci, mâinile albe cu degete subţiri şi elegante îi trădau încă tinereţea şi totuşi petele ce-ncepeau să se zărească pe ele erau dovada faptului că viaţa nu-i fusese uşoară, în ciuda aerului de bunăstare materială pe care-l risipea.

În timp ce se aşeza pe scaunul pe care un domn amabil i-l cedase, cu o mişcare bruscă şi-a scos din buzunar mobilul care începuse să sune cu o melodie lentă, aproape imperceptibilă. Atunci i-am putut auzi şi vocea, care era foarte calmă şi, spre surprinderea mea, nu articula cuvinte cunoscute. După câteva secunde mi-am dat seama că nu e româncă şi cu un efort de o clipă am auzit câteva sunete care mi-au dat de înţeles că obiectul meu de studiu era o franţuzoaică.

Vorbea încet, cu privirea în podeaua vagonului, ţinându-şi mâna rămasă liberă la ureche cealaltă pentru a auzi ce i se comunică în telefon. Din când în când încrunta sprâncenele şi-l ruga pe interlocutor să repete ce a spus, până când lipsa semnalului a făcut-o să amâne conversaţia.

Şi-a ridicat ochii spre mine, ca şi cum ar fi simţit că este privită şi a rămas aşa vreme îndelungată fără să mă vadă însă. Vestea primită era probabil una rea, deoarece tot chipul său cu trăsături frumoase se urâţise parcă îmbătrânind în câteva secunde cât în zece ani. Pe obrajii palizi păreau să-i curgă lacrimi, deşi nu plângea, iar buzele îi tremurau ca de frig.

Atunci am ştiut că iau parte la o întâmplare străină de mine, dar care m-a afectat atât de mult încât am simţit nevoia să o adun în cuvinte şi să-i dau o denumire. Chipul femeii din faţa mea părea însăşi transpunerea durerii sau a fricii în trăsături omeneşti...

După câteva secunde care mi-au părut foarte lungi, trenul a ajuns în staţie, iar doamna a coborât grăbită. Printre uşile între-deschise am apucat să o mai văd îmbrăţişând un bărbat, probabil chiar cel care îi cauzase durerea de mai-nainte.

Phoenix

Mă aflam în tren, după unul din multele eşecuri în dragoste pe care le-am avut în ultimii ani, şi-ncercam să citesc o carte care trata controversatul subiect al iubirii. În faţa mea era un domn între două vârste, cu părul nins la tâmple şi privirea blândă, care de mai bine de o oră mă studia parcă în aşteptarea unei mişcări cât de mică din partea mea. Îi simţeam privirea fixată asupra mea, deşi în faţa ochilor nu vedeam decât înşiruirea de cuvinte ce conturau o idee la care mă gândisem şi eu nu demult: "...oamenii respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe care le ascunde glasul fiinţei îndrăgite".

După fiecare idee în care desluşeam atât de bine situaţia mea, îmi aruncam privirile pe fereastră vrând să leg acele cuvinte de o imagine anume. Tocmai treceam peste un pod la poalele căruia se-ntindea albastru şi liniştit Argeşul. Umbra unei păsări în zbor se aşeza deasupra tremurului apei, ca o săgeată cenuşie indicând direcţia spre care mergea trenul.

Domnul din faţa mea părea că-mi citeşte gândurile după zâmbetul, apoi după încruntarea mea indiscretă. Pe genunchi ţinea şi el o carte groasă, cu coperţile portocalii, al cărui titlu m-am chinuit secunde bune să îl citesc, deoarece era invers. " ART and ARHITECTURE- LOUVRE". Printr-un gest cât se poate de firesc, ca din întâmplare, a întors cartea astfel încât să văd mai bine ce scrie pe ea. Nu mă privea, ci urmărea peisajul fugitiv de afară, aşa cum făcusem şi eu cu câteva minute în urmă.

Mă simţeam singură, şi-mi plăcea şi-mi displăcea în acelaşi timp. Îmi plăcea fiindcă era linişte şi-mi puteam asculta gândurile, îmi displăcea însă fiindcă aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să dau drumul tuturor ideilor care mă măcinau aşa cum întorci pe dos o pungă lăsând să cadă din ea produsele cumpărate.

Vroiam să fiu ascultata, aşa cum nu mai fusesem niciodată, aşa cum nimeni nu ştie să asculte. Până la capăt, fără a mi se înlocui cuvintele cu cele pe care are de gând să le rostească celălalt drept răspuns. Aveam nevoie de cineva care să tacă, ca şi cum aş fi vorbit cu mine însumi; însă nici măcar monologurile nu sunt eficiente pentru suflet atunci când nu sunt auzite de nimeni. Degeaba am plâns de atâtea ori cu faţa scufundată-n pernă, dacă vinovatul de acele lacrimi nu a aflat niciodată cât rău mi-a făcut. Degeaba am strigat între patru pereţi c-am să mă schimb, dacă nimeni nu şi-a dat seama de schimbare. Degeaba am şoptit sincer "Te iubesc", dacă el nu a ajuns la urechile care trebuiau să-l audă.

La aceste gânduri meditam când, cu o voce surprinzător de caldă, bărbatul din faţa mea a întrerupt tăcerea impusă de politeţe:

- Îţi place cartea?

- Da...e interesantă! am răspuns cu vocea răguşită de atâta tăcere.

- Am citit-o şi eu când eram cam de vîrsta ta şi ţin minte că m-am regăsit foarte mult în personalitatea eroului principal. E un scriitor mare, a ştiut cum să claseze pe tipologii personajele astfel încât fiecare cititor să se regăsească într-o oarecare măsură în romanul lui.

Limbajul lui cu pretenţii de intelectual m-a făcut să zâmbesc fără să vreau, întrebându-mă de ce-mi vorbeşte aşa...Pentru a mă impresiona cu evidenta lui cultură ( cel puţin în materie de literatură ) , sau pentru că mă consideră o persoană interesantă tocmai prin simplul fapt că citesc o carte destul de greoaie pentru vârsta mea?

- Şi totuşi eu nu m-am regăsit, cel puţin până acum, în niciun personaj de-al lui...am minţit cu scopul de a-i da teoria peste cap.

El a zâmbit însă calm, aproape cu îngăduinţă, şi deschizând albumul de artă pe care-l ţinea pe genunchi, a început să-l răsfoiască fără rost în timp ce-mi spunea cu aceiaşi voce caldă:

- Poate nu te regăseşti acum, dar mai târziu vei fi pusă în situaţiile respective, sau vei adopta o oarecare ideologie după care-ţi vei ghida viaţa. De asta e foarte important ce citeşti, fiindcă literatura te poate influienţa fie pozitiv, fie negativ, îţi poate schimba foarte mult mentalitatea. E bine că ai ales un autor atât de mare, şi sunt convins că după el nu te-ai mai putea întoarce la unul mai puţin profund şi filosofic.

- Aşa este. De fapt, acum îmi dau seama că semăn foarte mult cu personajul feminin. La fel ca şi ea...

Mă privea cu aceiaşi ochi blânzi, aşteptând să continuu. Îmi inspira încredere fără să-mi dau seama exact prin ce, aşa că am decis să-l aleg drept străinul căruia să-i pot încredinţa nişte gânduri pe care în altă împrejurare şi cu altă persoană nu le-aş putea dezvălui.

-...la fel ca şi ea mă las doborâtă de propriile-mi visuri irealizabile şi mă complac într-o stare de nepăsare faţă de mine, concentrându-mi toată atenţia asupra persoanei iubite. Iubesc până la uitare de sine o idee, până când mă epuizez sufleteşte, asemeni eroinei de altfel...

- O iubire bolnăvicioasă...

- Cam aşa ceva. Însă-mi trece la prima urmă de îndoială pe care mi-o trezeşte obiectul idolatrizat, şi-atunci renasc de parcă aş fi o phoenix..Mai încrezătoare, mai puternică... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi...

- Te înţeleg foarte bine. Tu rezumi în câteva cuvinte exact ce înseamnă dragostea la tinereţe. Iubeşti iubirea, copilă, la fel ca toţi tinerii! iar ăsta e un lucru foarte frumos, atât timp cât îţi impui anumite limite. Trebuie să realizezi că nu tot ce zboară se mănâncă, cum se spune în popor...

Renunţase la tonul formal, cu pretenţii de intelectualitate, şi-ncepuse să-mi vorbească asemeni unui părinte. Mai mult de patruzeci de ani nu părea să aibă, în ciuda tâmplelor albite şi a ridurilor care-i încreţeau fruntea, dându-i un aer de nobleţe. Instinctiv i-am privit mâinile; erau albe şi păreau fine, dovadă că nu cunoştea munca grea a câmpului aşa cum bănuisem la început.

- Ai grijă însă să nu treci pe lângă adevărata dragoste în căutarea iluziilor...

Trenul ajunsese în staţie. Vecinul meu de compartiment şi-a luat valiza care părea grea după efortul lui de a o susţine, şi se opri o clipă stând în picioare:

- Dacă ai nevoie să vorbeşti cu cineva, ştii unde mă găseşti...

Afirmaţia aceasta m-a uimit...Uitase să-mi spună unde să-l găsesc...

Câteva luni mai târziu, într-una din frecventele excursii pe care le făceam de la Bucureşti la părinţi şi invers, l-am regăsit pe domnul cu care vorbisem şi ale cărui cuvinte nu le uitasem încă- era preot la o bisericuţă de cărămidă de lângă Curtea de Argeş. M-a întâmpinat cu aceiaşi privire blândă, zâmbindu-mi în semn că mă recunoaşte, şi m-a întrebat fără alte introduceri:

- Ţi-ai regăsit drumul, Phoenix?

- Da, părinte, mi-am regăsit adevăratul drum. Am învăţat să iubesc dincolo de idei.

Infernul lui Goethe

....trei femei îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, purtând pe chipuri nişte măşti groteşti, ne fac semne să le urmăm. Ne ridicăm de pe scaune şi coborâm rând pe rând, ca-ntr-un cortegiu funerar, treptele ce duc spre o încăpere înaltă şi foarte lată, scăldată toată în întuneric. În noua cameră ne întâmpină un domn îmbrăcat într-un costum alb şi purtând o pălărie de aceiaşi culoare. Pe umăr i se odihneşte o tarantulă care, cu cât mă apropii mai mult, cu atât îmi pare că e adevărată şi că-şi mişcă picioruşele acoperite de puf negru.

De acum începe Infernul...

Oameni fără sex şi vârstă, îmbrăcaţi toţi la fel şi purtând acelaşi măşti închipuind capete de porci, dansează haotic pe o muzică sinistră. Femei cu chip de morţi zboară pe deasupra nostră dând din mâini şi din picioare, sfidându-ne cu râsul lor grotesc, în timp ce scântei cad peste capetele noastre ca o ploaie de stele arzătoare. Flăcările îmi încălzesc obrajii, făcându-mă să mă dau înapoi tocmai când Mefisto, îmbrăcat în roşu, trece prin faţa mea trăgând de mână sufletul cumpărat şi arătându-i desfătările Iadului.

Femei sugerând nuditatea şi desfrâul, râsete nepământene, priviri reci de morţi şi cântece macabre prin veselia lor nefirească mă fac să mă simt atât de mică şi de neputincioasă încât încerc să mă pierd prin mulţime. Mă lipesc de persoana de lângă mine- un bărbat tânăr, cu chipul luminat pal de flăcările Iadului-şi mă-ntreb cum poate un om cu o privire atât de frumoasă şi de sinceră să ajungă într-un asemenea loc din care nimeni nu poate ieşi la fel cum a intrat?

Îmi este frică, şi caut din priviri un chip cunoscut, însă ceea ce ştiam ca fiindu-mi aproape, îmi este acum atât de îndepărtat şi straniu...Îmi simt obrajii arzând, iar mâinile îmi sunt îngheţate...Versuri...versuri nepământene la fel ca râsetele, măşti negre, stropi din pepenele zdrobit de podea şi cap de porc plimbat pe o tavă argintie, instinct, foc şi fum, pornografie, minciună, compromis, haos...Totul e ca un delir provocat de febra prevestitoare de moarte.

La gândul că mi-e frică mă cuprinde cel mai umilitor sentiment pe care-l pot avea pentru mine: mila. Îmi e milă de frica mea şi caut în jur confirmarea că nu sunt singură, însă toate privirile sunt concentrate sau doar curioase, niciuna nu e ca a mea. Sunt singură într-o mare de oameni ale căror chipuri îmi par acum la fel de hidoase ca ale dracilor ...

O dată cu încetarea torturilor sufleteşti la care suntem supuşi, se lasă ceaţă, şi un miros greu de hârtie arsă se împrăştie în toată încăperea. Mă întorc la locul meu ostenită, uitând tot în afară de acel sentiment atât de straniu şi de imaginea domnului în alb închipuind Diavolul, întrebându-mă totodată de ce are un cercel de argint în urechea dreaptă şi de ce nu-şi coboară măcar o clipă privirea asupra noastră...De teamă? De aceiaşi teamă pentru care nici eu nu vreau să-mi mai ridic privirea spre ceilalţi?

În semi-întunericul încăperii zăresc chipul cu trăsături plăcute al bărbatului acela pe care preţ de o clipă îl privesc, încercând să găsesc în ochii lui teama mea de adineauri. El îmi zâmbeşte însă calm, făcându-mă să înţeleg că nimeni şi nimic din exterior nu-mi poate alunga singurătatea, deoarece doar eu pot face asta...

Introspecţie

Nimeni nu îmi spune că sunt o persoană rea. Toţi din jurul meu se feresc să afirme un lucru pe care eu îl ştiu atât de bine şi fac asta din două posibile motive...pentru a nu mă supăra, ştiind cât de uşor le-ar fi sau pentru că nu au descoperit încă acest aspect atât de caracteristic personalităţii mele.

Sunt plină de defecte şi nu accept să mi se spună că am greşit, chiar dacă ştiu foarte bine că aşa e. Nu ştiu să spun Iartă-mă! sau Ai dreptate!, considerând că asta ar putea fi o slăbiciune din partea mea. Sunt plină de contradicţii, dar vreau ca măcar cei din jur să mă creadă puternică şi sigură pe mine, fiindcă eu nu pot.

Îmi place să îi văd suferind din cauza mea pe cei pe care-i iubesc, luând suferinţa lor drept dovada faptului că sunt importantă pentru ei. Supuşi astfel la nenumărate teste constând în supărări nemotivate din partea mea şi frământări din partea lor, ajunge să-mi fie milă de ei şi să mă simt la rândul meu ca o nemernică.

Deseori încerc să fac un pact cu mine însumi şi să renunţ la flagelarea psihică a celor dragi, testarea lor rămânând în mintea mea şi constând în analize nemiloase cu verdicte uneori nedrepte, ca un doctor care-i inventează pacientului său o boală pentru a avea de ce să-l opereze.

Asemeni unui animal care se preface mort pentru a-şi păcăli prada, eu mă prefac a fi vulnerabilă atunci când greşesc faţă de ceilalţi, victimizându-mă şi răsturnând astfel situaţia în favoarea mea. De cele mai multe ori ajung să cred chiar şi eu în nevinovăţia mea, aducând argumente convingătoare şi apelând la lacrimi atunci când cuvintele nu mă mai ajută.

Sunt cea mai subiectivă persoană pe care o cunosc şi privesc totul prin prisma a ceea ce cred, ce văd, şi ce simt eu. Le dau celorlalţi sfaturi chiar dacă nu am trecut prin experienţele lor şi îi ascult doar fiindcă îmi place să fac asta. Sunt foarte egoistă şi-ncerc mereu să analizez situaţiile în funcţie de cât de mult mă avantajează ele pe mine, ceea ce mă face să cred că nu sunt o prietenă atât de bună pe cât par. Vreau să fiu urmată, deşi nu îmi place să mă impun, vreau să fiu cea mai bună, deşi urăsc competiţia şi mă feresc cât pot de mult din calea ei.

Îmi place să ştiu că sunt iubită necondiţionat, nedând în schimb nici un sfert din dragostea pe care o primesc, cu toate astea mă simt ca pungaşă la drumul mare atunci când nu pot oferi nici măcar prietenie celui care mă iubeşte.

Iubesc complimentele fiindcă mă fac să mă simt bine, şi le urăsc în acelaşi timp deoarece nu ştiu cum să le primesc şi ce să fac cu ele. Le uit repede de cele mai multe ori, ţinând minte în schimb jignirile pe care mintea mea le amplifică, dând naştere unei noi supărări inutile care, din fericire, trece repede odată ce cauza ei a fost elucidată în faţa vinovatului.

Sunt calmă mai mereu, deşi în sinea mea-i furtună de-ntrebări , suspiciuni neîntemeiate, contradicţii şi nedumeriri care-şi au răspunsurile în afară şi pe care totuşi nu-ndrăznesc să le cer. Toate cuvintele şi gesturile persoanelor care mă-nconjoară le radiografiez şi-ncerc să le dau semnificaţii dincolo de adevărata lor intenţie, găsind lucruri bune la străinii de care nu-mi pasă şi rele la apropiaţii în jurul cărora îmi concentrez viaţa.

Sunt răutăcioasă şi ironică atunci când cineva mă deranjează cu un gest sau un cuvânt, încercând în acest fel să-l fac să regrete. REGRETUL e probabil cuvântul care mă caracterizează cel mai bine, deoarece sunt puţine lucruri pe care într-un final nu ajung să le regret, şi de asemenea încerc să-i fac pe ceilalţi să regrete şi cea mai mică imprudenţă făcută faţă de mine.

Uneori sunt ipocrită şi pot aborda un zâmbet inocent deşi în mine sunt gânduri departe de a fi frumoase sau binevoitoare. Pot spune Te iubesc cu uşurinţă, întâmpin însă dificultăţi atunci când chiar simt ceea ce urmează să mărturisesc. Persoanele pe care le iubesc cu adevărat sunt foarte puţine, însă pun lucrul acesta pe seama faptului că o să-mi dau seama de intensitatea sentimentelor mele abia atunci când ele vor fi puse la-ncercare.

Nu-mi place ca ceilalţi să mă cunoască atât de mult încât să nu-i mai intereseze să descopere nimic altceva, crezând că asta e tot şi că pot ghici următorul meu pas, drept pentru care mă îndepărtez ori de câte ori mă simt dezgolită de secrete. Ţin mult la universul meu pe care l-am construit vreme de 20 de ani, şi care este alcătuit din toate lucrurile, gândurile, ideile, speranţele, pasiunile, iubirile, şi amintirile mele; încerc să dezvălui câte puţin din fiecare şi reuşesc de cele mai multe ori prin scris....fiindcă am nevoie de scris, aşa cum am nevoie şi de oamenii şi situaţiile din jurul meu pentru a mă putea cunoaşte cu adevărat.

despre fanatism

Începusem cu gândul să abordez tema fanatismului atât de caracteristic oamenilor fără personalitate, a celor care ajung să idolatrizeze o idee, un sentiment, sau în cel mai rău caz, un alt om. Deşi nu sunt de acord cu această formă de admiraţie dusă la extrem, întotdeauna am încercat să pătrund în mentalitatea oamenilor de felul celor la care fac referire, să înţeleg ce îi determină să-şi aleagă un idol la picioarele căruia să-şi pună toate visurile şi speranţele. În general, tot ce am reuşit să aflu a fost că sunt mai multe tipuri de oameni care au un idol, însă dau două exemple frecvent întâlnite: unii care admiră exagerat de mult o persoană şi vor să ajungă precum ea, şi alţii care se îndrăgostesc la propriu de omul admirat( fie el cântăreţ, poet, actor sau sportiv, de regulă celebru, însă există şi foarte mulţi fanatici religioşi care sunt, din punctul meu de vedere, într-o stare mai avansată decât ceilalţi). Mă pasionează şi mă sperie în acelaşi timp până unde pot ajunge oamenii de dragul unei idei de multe ori falsă, construită în jurul unei persoane.

Am ajuns deci la concluzia că trebuie, că am nevoie să scriu despre asta fiindcă am regăsit şi în mine această tendinţă de idolatrie a unor idei în general, însă o dată descoperită slăbiciunea, am încercat să o îndepărtez şi am reuşit oarecum, amintind de ea în repetate rânduri în personajele pe care vreau să le construiesc. Sunt interesanţi oamenii slabi, care au nevoie de un sprijin pentru a scăpa de realitate, care se auto-distrug treptat şi-şi reprimă orice urmă de voinţă proprie, făcând totul în favoarea dumnezeului lor.

Tot ei se mint că nu e nimic în neregulă cu pasiunea lor şi că se pot întoarce oricând din drumul ales.

Sunt lângă noi, sunt pretutindeni, deoarece omul este plin de slăbiciuni şi temeri, şi are nevoie de un reper în viaţă. Fie că iubesc într-un mod obsesiv persoana de lângă ei, atribuindu-i însuşiri inexistente, fie că aderă la un partid politic defectuos, crezând în el cu toată convingerea, fie că se luptă pentru captarea atenţiei unei celebrităţi, fie că, în sfârşit, cred cu tărie în Dumnezeul biblic şi-şi ghidează viaţa după cele 10 porunci...într-o oarecare măsură, toate acestea sunt nişte slăbiciuni pe care poate că le avem cu toţii la un moment dat, important este să ştim cum să le depăşim, şi să privim obiectiv viaţa şi oamenii de lângă noi.

Spuneam că am început să scriu cu gândul că trebuie să ating în sfârşit şi subiectul care mă preocupă de ceva vreme şi, deşi aveam mult mai multe de spus despre el, mă opresc aici. De două săptămână nu-mi mai stă gândul decât la nuvela pe care am început-o şi mă simt de parcă ar fi inspirată dintr-o experienţă proprie. E vorba despre o tânără care-şi iubeşte fratele într-un mod obsesiv, sfidând normalitatea legăturilor dintre rudele apropiate. Încerc să simt exact ce simte ea, deşi eu nu am un frate, fiindu-mi astfel mult mai uşor să inventez o dragoste care nu e cu putinţă. Povestirea cu pretenţii de nuvelă (nu ştiu încă unde să o încadrez) am să o postez pe site când va fi gata...Sper să fie suficient de convingătoare astfel încât să vă fac să vă-ndoiţi de noţiunea de fraternitate condiţionată de gradul de rudenie. Sau să mă consideraţi singura nebună care poate imagina aşa ceva!