- Vreau să îmi iau o carte! spun entuziasmată, după ce citesc recenzii promițătoare despre Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood.
El ridică privirea din telefon și răspunde:
- Ia-ți! apoi își continuă activitatea.
Suntem într-o cafenea, e forfotă; familii numeroase și guralive, prieteni care nu s-au mai văzut demult și schimbă impresii, încercând să fie amuzanți de dragul glumelor din tinerețe. Iar noi butonăm concentrați. La asta duce excesul de tehnologie: revenim după doi ani la cafeneaua unde mergeam în primele zile ale lungului șir de întâlniri și, în loc să vorbim despre noi, despre cum ne-a transformat relația, cât de mult ne-am schimbat și cum încă ne iubim cu același entuziasm, stăm și butonăm telefoanele în căutare de meme-uri la care să râdem. A murit curiozitatea reciprocă și a rămas doar o vagă apatie care revine din când în când. În așteptarea următoarei ieșiri pe terasă, la țigară, contemplăm ecranele sau tablourile cunoscute de pe pereți, gândindu-ne fiecare la ce vom face mâine, la cum să rezolvăm problemele de la muncă sau pe ce echipă să mai pariem data viitoare.
Îi întind să citească și el ce scriu, și exclamă:
- Aoleu, ce e asta?
Parcurge rândurile ușor amuzat, și îl întreb:
- Cum ți se pare?
- Ai talent, ce-i drept! Ești ca la securitate. Numai pe timpul lui Ceușescu stăteai de vorbă cu unul și a doua zi apărea pe hârtie.
Zâmbesc privindu-l intens, gândindu-mă că îl iubesc pe zi ce trece mai mult. Îl cunosc ca pe propria-mi palmă, nu mai sunt multe de descoperit, ca la început, dar nu mai am nici nesiguranța de atunci. Este al meu și o știu.
Propune să ieșim pe terasă. Acolo patru tipi discută despre munca la call-center: Ăștia copiau temele de la tine, d-asta s-au ratat toți! Iar altul: Lasă că au ajuns bine, sunt la call-center. Într-o zi m-a sunat mama și la final i-am mulțumit pentru apel și i-am urat o zi bună!
Râdem înfundat, privindu-ne cu subînțeles. E frig și îi tremură țigara între degete, iar părul îi stă zburlit pe tâmple și frunte, ca unui copil ieșit la derdeluș. Asta îmi aduce aminte de a doua întâlnire în parc, într-un ianuarie când ne plimbam tăcuți prin troienele de zăpadă. Pe deal erau resturi de plăci și pungi folosite pe post de sănii. Ia una, se așează pe ea și alunecă vijelios pe gheață. Îmbujorat, frumos și parcă intimidat de propriul giumbușluc. Îl urmăresc și mă întreb ce ar crede colegii lui dacă l-ar vedea: seriosul și autoritarul Ionuț, chiuind ca un copil și dând cu fundul de dâmburi de zăpadă, în goana la vale.
Roșii de frig și obosiți, ne întoarcem în gangul blocului. Nu știm ce să ne mai spunem, doar zâmbim tâmp amândoi și mă gândesc: Oare mi s-a întins machiajul? Mă pupă de la revedere și simt cum fluturași neghiobi mi se zbat în stomac. E semn că ceva începe.
Și continuă promițător, cu mici pauze de verificat mail-uri și notificări. Tehnologia încă nu a distrus frumosul din noi, dar poate într-o zi o va face.
Până atunci, ne ridicăm de la masă și, mână de mână, străbatem prin noapte frigul lui ianuarie, exact ca acum doi ani.
