"Cu tristețe-n suflet simt cum moare vara", cum spunea (și o repetă an de an) poetul din viața mea. O vară călduroasă, necrutățoare cu frunzele care se scutură-n mormane arămii, cu animalele străzilor jinduind după o picătură de apă și cu noi, oamenii, care răsuflăm greu, la limita leșinului, în orele de vârf. Pentru prima oară în viață aștept răcoarea toamnei, ploile calde, monotone și un strop de aer proaspăt!
Cu toate astea îmi va fi dor de mare, pe care o văd mai rar decât mi-aș dori. De aș fi întrebată ce îmi place cel mai mult acolo, răspunsul nu ar fi orele petrecute adormită pe un șezlong sau mirosul de pește prăjit, nici muzica bubuind din difuzoare.
Pentru mine, apropierea de mare este ca o a doua casă, un loc în care îmi pun gândurile în ordine, citesc o carte bună sau privesc mereu la fel de entuziasmată zborul pescărușilor pe deasupra apei. Este senzația de beatitudine pe care o trăiesc de fiecare dată când mă las îmbrățișată de mare, plutind cu fața scăldată-n soare și zâmbetul pe buze. Nemărginirea ei și apusurile spectaculoase care îmi răcoresc pielea arsă de soare.
Și timpul atât de scurt pe care îl am, vară de vară, să mă bucur de toate astea.
