Fulgerul spintecă lung cerul, cuprinde tot orizontul. Norii liliachii se freacă unii de alții. răspândind întunericul. Picături grele de ploaie se lovesc de geam și un vuiet lugubru acoperă toată întinderea de apă. O furtună cum demult nu mai văzuse comandantul navei. Să fi fost în '87 , pe Amur, când vremea rea durase aproape o săptămână? Își jurase că, dacă va scăpa, nu va mai pune gura pe alcool toată viața. În prima dimineață cu soare, când au făcut inventarul pagubelor și au găsit lada cu rom în mod miraculos întreagă, a băut cu nesaț, uitând de jurământ...În fond, de câte ori păcălești moartea?
- Ce se întâmplă? îl întreabă un marinar.
E furtună, tâmpitule! Ce-mi trimit ăștia toți novicii?! și cu voce tare:
- Avem treabă!
Mai trage o dată din țigară și o aruncă cu un bobârnac pe podea, apoi îți potrivește pălăria pe capul proaspăt tuns și privește în zare. Numai ceață cât vezi cu ochii. Ceață și apă, ca și cum ploaia se contopește cu valurile și în jocul lor nebun târăsc mica navă dintr-o parte într-alta de parcă ar fi de hârtie. Lăzile de lemn alunecă încet, amenințător, și comandantul își găsește tot mai greu echilibrul. Natura se înfurie, dovedind că poate mai mult de atât! și pare că geme ca un animal rănit o dată cu fiecare tunet. Se dezlănțuie. Câțiva marinari aleargă ținându-se cu o mână de balustradă, unul dintre ei înjură într-o limbă necunoscută comandantului: să fie portugheză? După o noapte ca asta, oare în câte limbi vor fi trimise scrisori de condoleanțe? Habar nu are cine sunt cei cu care lucrează. Au pornit la drum de trei zile și el le-a petrecut mai mult în cabină, studiind traseul și dând indicații din spatele biroului său. Nu îi place să aibă companie și cu greu reușește să se facă simpatic...Nici nu e nevoie să te placă, trebuie să te respecte! îi spunea tatăl lui în copilărie. Oamenii sunt schimbători și te pot trăda oricând, doar frica îi face pe cei slabi să-i urmeze pe cei care au puterea. Frica și banul!
Scoate alea de acolo, ia prelata, acoperă, înnoadă, strânge bine cu parâma aia, mâini de momâie! Vuietul îi acoperă cuvintele, oricât de tare ar striga, așa că pornește în goană pe punte și strânge chiar el lăzile cu prețioasa marfă- acea băutură care face și sfinții să păcătuiască! Ploaia îl bate mărunt pe spinare, înmoaie borurile pălăriei care atârnă inutilă peste urechi. E un frig siberian în plină lună august!
Dă-le dracu, își spune lăsând lăzile și se adăpostește în cabină unde apa îi ajunge deja până la glezne. Așadar ne scufundăm! remarcă surprins de seninătatea cu care își spune acestea. În fond, de când o așteaptă? Aude voci deasupra lui și tavanul scârțâie jalnic sub pașii grăbiți. Marinarii adună colacii și vestele de salvare, dezleagă bărcile și le aruncă în fluviul învolburat. Ce naivi! Unde cred că o să scape?
- Căpitane, trebuie să părăsim nava! Ne scufundăm! Fața marinarului care apare în cadrul ușii e roșie și rotundă, ciuruită de un vărsat de vânt prost vindecat. Și-a lăsat mustață să atenueze din impresia neplăcută a dinților lați, sau poate nici nu e conștient de urâțenia lui...
- Părăsiți-o, cine vă oprește? asta fac șobolanii!
Marinarul dă din mână în semn de: ești nebun, rămâi cu Domnul! și se face nevăzut. Comandantul se așează la masa de scris și scoate din sertarul acesteia caietul cu însemnări zilnice. Totul se clatină în jur o dată cu el și o ușoară greață i se urcă în gât, ca-n primele zile petrecute pe mare.
La un moment dat simte o mișcare ciudată în spatele lui, ca o prezență umană imposibil de confundat. Se întoarce încet, nesigur. Spătarul scaunului pe care stă scârțâie ca o lamentare, își mișcă puțin piciorul drept prin apa rece, gândindu-se că în curând îi va ajunge la șold.
O creatură îmbrăcată într-un pardesiu negru stă incredibil de nemișcată lângă el. Pare o femeie fără vârstă, cu trăsături frumoase, prelungi și o mică gropiță în mijlocul bărbiei ascuțite. Îl privește pe sub sprâncenele negre și ochii au sclipiri de oțel fără a fi totuși răi, ci mai degrabă absenți.
- Tu ești? o întreabă comandantul și se trage puțin înapoi văzând mâna femeii apropiindu-se. Ea își întinde degetele spre obrazul bărbatului, dar nu îl atinge, doar mângâie cu delicatețe aerul din fața lui, apoi se retrage zâmbind enigmatic. O nălucire!
El se ridică și ocolește masa, căutând din priviri o sticlă, ceva ascuțit cu care să se apere. Totul durează doar câteva secunde, apa îi ajunge deja la piept, iar femeia a dispărut. Își simte obrazul fierbinte acolo unde mâna ei s-a apropiat, dar cu toate astea este liniștit. O liniște pe care o aștepta de prea multă vreme, la care tânjea în lungile lui călătorii: inspiră adânc și se lasă purtat de apa ce a inundat cabina. Cu ce rost să se împotrivească? Lângă el plutește caietul deschis cu filele lipite de apă și literele aproape șterse:
16 august 1999
Dimineața a început cu soare
