Din nou

E din nou iarnă. Ninge sau plouă, sau amândouă. Vinul aburește în cana de la tine pe care scrie kitschos Te iubesc. Ascult încontinuu Only getting younger, fără nicio plăcere. Sub brad zac darurile nedesfăcute, poate un orfan s-ar bucura de ele.
 Pe geam scrie Tina încadrat într-o inimioară strâmbă, dovada lipsei tale de simț artistic. Zâmbesc la amintirea unei după-amieze când ploua cu grindină și noi, adăpostiți sub pătură, număram petele de pe tavan.

Am venit să-ți spun că te-am uitat. Ai zâmbit sceptic, doar eu cunosc acel zâmbet. Și-n fața morții o să zâmbești la fel, Daniel.

Norii parcă încorsetau cerul. "Ești prea literară, Tina, fii mai simplă!", îmi spuneai savurând mucul de țigară. Și-ncercam, prin ghidușii de gheișă obosită, să-ți fac pe plac. Cu evantaie și ace de păr, cu-nflorituri în vestimentație. Rimelul se scurgea pe obraji. Râdeam haotic, înghițind sunetele.

Am venit să-ți spun că m-am îndrăgostit. Nu e ca tine, e altfel. E într-un fel pe care nu-l pot explica în literatură. Am învățat că fericirea nu este de două ori la fel. Nici eu nu sunt de două ori la fel.

Doi copii se joacă-n zăpadă și râd ca demenții cu mâinile și urechile înghețate. Am fost și eu ca ei? Nu cred, eu aveam mereu mănuși. Dar nu-i niciodată timpul pierdut să fii din nou copil, nu-i așa?

Tudor

 Tudor nu era un bărbat frumos. Însă ochii azurii compensau lățimea nasului, grosimea buzelor răsfrânte, gropița bărbiei. Într-o cameră ticsită de oameni, nu el era cel care atrăgea atenția, însă felul în care te privea atunci când îți adresa cuvântul, făcea să dispară din jur orice mișcare. Ca și cum ochii lui închideau în ei toate înțelesurile cuvintelor nerostite.

 Vorbea puțin și cumpătat, privea atent în jur cu o curiozitate ingenuă și-și rula țigările cu măestrie de ceasornicar. Gesturile lui erau restrânse și repetitive, dar părea să pună atât de mult preț pe ceea ce făcea în fiecare moment, încât atrăgea asupra-i multe întrebări.

  Nu știai niciodată ce gândește. Nu-și ducea până la capăt propozițiile, de parcă era de la sine înțeles ce voia să spună.

 Femeile, atrase de calmul lui inexplicabil, îl descoseau în speranța să afle cât mai multe. Care îi este povestea? Însă povestea lui era simplă:

Iubise o fată.

 Era ciudat să-l asculți spunându-și povestea. Vorbea monoton, parcă fără interes, despre fata pe care o iubise atât de mult. Era cu 16 ani mai tânără, o puștoaică zglobie și carismatică. O întâlnise într-o vară în parc, își aștepta iubitul. Părul roșu ca focul și pistruii răsfirați pe obraji îi atrăseseră atenția și, timid, se apropiase de ea:

- N-aș vrea să te deranjez, însă am o întrebare...

Fata ridicase privirea spre el, ușor amuzată.

- Pot să îți fac o poză?

Zâmbind măgulită, ea acceptase, luând postura de vedetă surprinsă în timpul liber.

Încă mai păstra poza între filele unei cărți mult iubite. Din acea după-amiază o revedea aproape în fiecare zi, așteptând pe aceeași bancă un iubit care nu mai apărea. S-au împrietenit, împărțind singurătatea la doi. Pozele au devenit filme în care ea, îmbrăcată în rochii albe de in, râdea cu poftă la glume doar de ei cunoscute.

 Până-ntr-o zi, când iubitul a apărut, luând cu el mica muză. De atunci, zilele lui Tudor erau insipide. Se trezea cu o stare de rău și apatie, își bea cafeaua fără gust și-și rula țigara, privind pe fereastră cum cad frunzele toamne.

Tudor nu era un bărbat trist. Însă ochii azurii păstrau în ei acea melancolie a golului sufletesc lăsat de o mare iubire. Femeile din jurul lui încercau, prin toate metodele, să-i capteze atenția fie și pentru câteva clipe, dar el le zâmbea tăcut, descurajându-le.

Nu credea în suflete gemene, în povești de dragoste nemuritoare, în Cosânzene demne de salvat, ci sincer pur și simplu spera la încă o mare iubire, și-atât.

Numai eu l-am înțeles pe Tudor.

Corina

- Nu te mai iubesc! spune el răspicat.
Corina își aprinde o țigară și, prin fumul dens, îl privește apatică.
- Poate că nu te-am iubit niciodată. Ești o femeie lipsită de sentimente. M-asculți?! Ești ca una dintr-acelea care nu au nimic de oferit dar se-mbracă în poleială atrăgătoare pentru a păcălii idioții. Iei toată energia, toate sentimentele, toate speranțele, apoi lași omul gol-goluț. Îl pierzi! Mă asculți?
- Ești un poet ratat, zâmbește ea amar.
- Vezi? Vezi cât de cinică și insensibilă poți fi? Ești goală pe dinăuntru!
- Atunci de ce ai mai stat cu mine?
O tăcere grea se lasă în camera întunecată. Din sufragerie sună telefonul, un țârâit scurt ca un reproș. Fumul gros se-ntinde într-o pâclă urât mirositoare.
 Corina stă pe scaun, cu un picior sub ea. Tricoul pătat îi alunecă de pe-un umăr.
- N-am știut cine ești!
- Acum știi.
Zâmbește cu subînțeles, privindu-l pe sub sprâncene. Părul umed îi curge neglijent pe spate, împrăștiind miros de șampon. Pisica neagră își împletește coada pe piciorul ei atârnat, torcând melancolică, nepăsătoare la cearta stăpânilor.
- Nimeni n-o să te mai iubească așa cum te-am iubit eu! strigă el exasperat, rezemându-și mâinile de masă. Ea îi suflă fumul în față:
- Parcă spuneai ca nu m-ai iubit niciodată.
- Ești o scorpie!
- Ești liber să pleci!
El se-ntoarce spre ușă, cu gândul să dea curs "invitației", însă rămâne așa, ca și cum nu s-ar putea decide.
- Spune-mi te rog că ai simțit ceva pentru mine în tot timpul ăsta. Spune-mi că toate momentele noastre fericite nu au fost teatru. Spune! Ce ai simțit?
- Nimic, răspunde Corina stingându-și meticuloasă țigară.
El trântește ușa în urmă-i, fără a mai privi înapoi.
 Corina își cuprinde capul în mâini și, cu sforțări smintite, încearcă să-și rețină lacrimile.
"Sunt mai puternică de atât ", își spune, în timp ce șiroaie fierbinți îi inundă obrajii.

Ne dăruim cu sufletele goale

 Într-un timp care nu mai vrea să aștepte, căutăm povești de dragoste extraordinare în privirile călătorilor din metrou, prin baruri cu coatele rezemate de mese și aer lânced de fum. Ne aruncăm în aventuri dubioase să-ngropăm singurătatea.

Ne dăruim cu sufletele goale...

Ca-ntr-un mers pe sârmă ne stă "te iubesc" pe buze, pregătit oricând să cadă în gol.

O zi ploioasă

Cerul părea o cupolă de fum. Mergeam prin băltoace și noroi, ținând umbrela sprijinită pe umăr, ca pe o pușcă de vânătoare. Frunzele fâșâiau sub bocanii mei murdari, făcându-mă să tresar: O fi vreun urs?
 Până departe în zare, pădurea era cenușie, aproape ireală. Mă simțeam singură. Vocea monotonă a Mariei nu făcea decât să sporească această senzație. Povestea despre bunica ei căsătorită cu un pădurar și toate beneficiile dobândite din această legătură.
 - Era o femeie frumoasă bunica mea. Știi, cum erau pe vremuri femeile...cu buze subțiri și roșii, sprâncene arcuite a mirare, și grăsuțe la corp. Nu înțeleg cum putea avea atâta grație o femeie dolofană, cum era ea...Bunicul, în schimb...
 Și povestea continua cu prima lor întâlnire. Maria era fascinată de poveștile de dragoste din trecut, i se păreau mai sincere. Visa mereu cum ar fi fost să se nască pe timpul cavalerilor și al domnițelor. Cu serenade la balcon și nenumărate mileuri croșetate la căldura focului din vatră.
 - Simplu și drăguț, fără complicații. Știai să croșetezi, să vorbești fluent franceză- dacă te nășteai într-o familie înstărită- să cânți câteva melodioare la pian și așteptai cuminte să apară alesul. Al tău sau al părinților. La ce folos studii superioare? Sau griji mărunte- oare mă mai iubește soțul? Să îmi pun jartierele în noaptea asta?
- Crezi tu că nu aveau grijile astea?a intervenit Victor, curmând cu o întrebare retorică potopul celorlalte.
 Mergeam cu câțiva pași în fața lor, zgribulită de frig, cu gândul la ceaiul cald de acasă. Mai aveam de parcurs încă pe-atât până acolo.
- Grăbiți-vă, începe să plouă! a strigat din urmă Iulian, trecând în grabă pe lângă mine.
Câțiva pași mai încolo, s-a împiedicat de o piatră și a căzut în genunchi. Hohotele de râs au pornit în rafale, o dată cu ploaia. Am deschis umbrela, amuzată la gândul că parcă am nimerit într-o secvență din Cireșarii.

Când am ajuns acasă, ploaia s-a oprit, ca un huligan care-ți face semne obscene din prag, neputând intra înăuntru. Cabana era la fel ca în copilăria mea, doar un strat gros de praf și liniștea țiuitoare făceau diferența.
- Trebuie să facem un foc, a spus Iulian, urmărind cu regret dârele de noroi de pe pantaloni. Raiații lui cei verzi și proaspăt cumpărați, cu care se lăudase toată ziua.
- Nu avem lemne, am spus căutând cu privirea prin încăpere. Va trebui să ne încălzim cu pături...
- Și lumină? Nu aveți lumină aici?
- Nu, Maria. În colțul ăsta al lumii nu s-a descoperit lumina artificială.
Au râs cu toții, crezând că e o glumă. Dar s-au posomorât peste cinci minute, când încă stăteam pe întuneric. Peste puțin timp, am găsit câteva lumânări decorative de pe vremea când erau găzduiți turiștii.
 Am improvizat o cină din ce adusesem cu noi și, înveliți până la gât în pături groase, am mâncat în tăcere. Pe unul din pereți era ceasul copilăriei mele, oprit încă de pe atunci la ora unu și patru minute.
- Te-ai gândit vreodată să renovezi cabana asta? m-a întrebat Victor, ștergându-și buzele cu mâneca puloverului.
- Nu, până acum. Uitasem cât de dragă îmi e, cât de multe amintiri mă leagă de ea...
- Ar fi frumos, a spus Maria cea melancolică. Aș putea veni la tine să scriu, în schimbul supei de ciuperci. E specialitatea mea.
- Și iarna ai rămâne înzăpezită, a adaugat Victor câteva culori la tablou.
- Nu, aș sta doar vara aici. E o idee bună renovarea.
- Ai crește copii rotunzi și rumeni, ca rușii ăia pribegiți în Siberia.
- Și ai mânca ciuperci halucinogene toată ziua...
- Victor, tu ești prea...prăpăstios! s-a revoltat Maria care, deloc în secret, visa la îmbrățișarea lui "prăpăstioasă".
- Zic și eu...

Am rămas treji până târziu, visând la o cabană înconjurată de verdeață și flori, un fel de casă și afacere totodată, o escapadă pentru orășenii sătui de cotidian. În grădină, iarba era tunsă la milimetru, balansoarul (obligatoriu! spunea Maria) lângă gard era atracția copiilor, în foișor se strângeau musafirii și, cu toate aceste imagini născute în întunericul cabanei, am adormit claie peste grămadă, ca soldații în tranșee, răpuși de frig și oboseală.

Urmele sărutului de ieri

Am iubit cu naivitate. O primă "mare" și "inegalabilă" dragoste, cu fluturi răsfirați și sărutări egale. Cu miros de fum de țigară și parfum ieftin. Cu seri friguroase și speranțe prea multe.
 Am iubit cu visare și am uitat să visez ca mai înainte. M-am pierdut pentru fantasmele, umbrele și demonii lui care se hrăneau cu mult entuziasm din idei efemere. Cu voci din soare dictate de neant și melancolii de pribegiți.
 E trist când se-ntâmplă să te trezești, dar e atât de bine că o faci! Te trezești singur, tânăr și frumos, cu tot viitorul înainte, cu pleiada de planuri intactă și la fel de promițătoare ca mai-nainte. Te trezești mototolit, dar proaspăt și te ridici din pat cu gândul la nopțile triste în doi.

Te-am iubit? Nici eu nu mai știu...

Se încheie un capitol abstract, fila se întoarce. Până mâine, când fulgii de nea o să spele tristețea, am să păstrez pe buze urmele sărutului de ieri.