Sweet november

Laura era o persoană specială. O priveam cum doarme cu capul pe braț și părul lipit de față, încercându-mă din nou senzația confuză că-mi aparține și totuși poate dispărea oricând. În fiecare noapte o pierdeam treptat în nesfâșitele ei coșmaruri care o făceau să se încrunte și să geamă în somn, iar dimineața se trezea ciufulită și transpirată, cu o mică grimasă-n colțul gurii, expresie a fricii. Întotdeauna refuza să-mi povestească ce a visat, spunând că în felul ăsta o să uite mai repede.

  Fiecare zi cu ea era ca noiembrie- imprevizibilă. Uneori o uram din tot sufletul și îmi imaginam cum o strâng de gât până încetează să mai respire, alteori o iubeam atât de mult încât mi-aș fi dat viața pentru ea, fără să clipesc.

 Avea un fel al ei de a fi: înjura ca un taximetrist când era nervoasă, arunca șosetele într-un colț al camerei pe care îl curăța doar când se certa cu mine, gătea genial dar incredibil de rar și stătea cu orele în oglindă să se machieze. În mansarda noastră mirosea întotdeauna a portocală, fiindcă ea atârna coji la ferestre, spunând că în felul ăsta se simte ca și cum ar fi Crăciun în fiecare zi.

Nu avea ureche muzicală, cu toate astea cânta de fiecare dată când spăla vasele, pretextând că asta face treaba să fie mai agreabilă. Și avea o fustă roșie, indecent de scurtă, pe care o purta doar când ne certam, știind că nu mai am nevoie de niciun alt argument pentru a-mi trece supărarea.

 De fiecare dată când nu-i convenea un lucru, se-ncrunta și tăcea cu înverșunare, așteptând să-mi dau seama ce a deranjat-o. Atunci, nici o tonă de ciocolată nu o înveselea și nici măcar Nick Cave dat la maxim nu o mai facea să se legene ca o fetiță în rochia ei prea scurtă. Alteori stătea într-un colț al canapelei, turcește, și bea vin fiert cu scorțișoară până începea să râdă, să plângă, și în cele din urmă adormea. Ce îmi plăcea cel mai mult la ea era că nu încerca să mă facă fericit, ci prin firea ei reușea întotdeauna asta și eram atât de veșnic îndrăgostit încât mă purtam prostește doar de dragul unei îmbrățișări.

O iubeam cu deznădejdea marinarului că nu va mai călca vreodată pe pământ. Și, întocmai ca unul, m-am pierdut în ochii-i albaștri și am rămas undeva, la orizont, mult timp după plecarea ei.

Anatemă

Întotdeauna m-am întrebat oare cum se simte un călugăr alungat din mănăstire? Dacă a fost alungat, înseamnă că și-a dorit dinadins asta? Nu sunt credincioasă, dar dacă ar există Dumnezeu, cred că ar trebui să fie femeie. Poate o să vă întrebați de ce, poate nu...eu tot am să răspund: deoarece femeile iubesc mai mult. Niciun argument nu mă va convinge că mă înșel. 

 Așadar, Dumnezeița imaginată de mine ar fi o femeie comună, care ar găti incredibil de bine, ar merge la cumpărături ținând într-o mână plasele, în cealaltă un copil veșnic gălăgios, ar face curățenie în zilele de sâmbătă și ar citi în timp ce fierbe legumele. Și-ar iubi soțul cu aceeași iubire naivă de la început, s-ar îmbufna atunci când ar fi jignită și ar ierta repede.

 Nu ar fi iubită. Cine iubește sincer divinitatea? Cu toate astea ar fi fericită tot timpul, i-ar ajuta pe cei care au nevoie, ar șterge lacrimile celor care plâng, ar săruta pe cei singuri. 

Două probleme ar exista: în numele și din cauza ei s-ar da mult mai multe războaie (mai ales când ar fi la pms), iar unele înjurături ar fi mai misogine decât sunt acum. În rest, ar fi genul de zeitate la care s-ar închina și ateii fiindcă, fie vorba între noi, cine nu îndrăgește o femeie îndrăgostită?