Îmi plac verile cu miros de fructe strivite şi lungile plimbări în parc, evocând obsesiv dorul de mare. Ceaiul dimineaţa are un alt gust decât cel pe care îl ştiam cu mult timp în urmă, iar seara vine întotdeauna mai repede. Filmele sunt monotone şi interminabile, cu dialoguri inexpresive, artificiale. Gândurile se împrăştie în planuri neclare, iluzii aleatorii şi speranţe, întotdeauna speranţe, împrejurul unei bănci pe o insuliţă verde unde numai cuplurile îşi au locul.
Bacnotele zboară doar noaptea, rebele şi neştiute de nimeni, aşteptând un nou fericit posesor, şi mucurile de ţigară îşi scuipă tutunul sub paşii mulţimii. Iar luna veghează, veghează, veghează...Nimic nu-i este necunoscut, deşi cu ardoare şi vanitate sperăm să fim unici.
Vara trece încet, dar noi ne grăbim să o trăim cât mai mult, iar marea, ca în fiecare an, rămâne impasibilă la absenţa noastră.
