S-a așezat la masă și și-a aprins o țigară, cum îi era obiceiul:
- Hai să scriem o piesă de teatru, a spus.
Mi-a surâs ideea, așa că i-am adus un pix și o foaie; știam că nu era adeptul scrisului virtual. S-a aplecat asupra colii albe și a început să aștearnă litere mărunte, sub privirea mea amuzată. Ce simplu pare ca singurul tău patron să fie inspirația...Fără program, fără deadline-uri, fără cereri de concediu...
După un sfert de oră mi-a întins foaia, mulțumit. Era schița unei piese cu dialog, descriere de personaje și decor. Am citit cu voce tare:
Mimi, George și Alex intră pe scenă, prima ținând mândră capul în sus, al doilea grăbit și nerăbdător, al treilea cu capul plecat și mâinile la spate. Din semi-umbră, Angela se ridică de pe fotoliu. Are părul coafat și sprâncenele vătuite...
- Cum adică vătuite? l-am întrebat.
- Adică creionate foarte mult, ieșite în evidență.
- Dar nu asta înseamnă vătuit.
- Știu, dar așa le văd eu. Foarte groase, întunecate, și la linie perfectă.
- Unde ai văzut tu așa? l-am luat la rost.
Nu a apucat să răspundă, apa din ceainic a început să fiarbă cu sunet ascuțit de samovar. Am turnat-o în două căni și am aruncat câte un pliculeț de ceai în fiecare dintre ele..
- Peste tot pe stradă, a răspuns după ce s-a convins că lichidul e prea fierbinte să-l bea pe loc.
- Nu știu pe unde umbli tu, dar nu e o descriere corectă.
- Știi ce vreau să spun, Ana. Sunt aceleași fete peste tot. Angela poate fi oricare fată din orașul ăsta care crede că e diferită dar, de fapt, arată identic cu alte fete.
- Ești răutăcios acum.
- Nu sunt. Le vezi și tu, le observi fiindcă nu ești ca ele.
- Ce compliment!
- Nu asta am încercat, dar în fine. Să revenim la piesă.
Am citit în gând dialogul, încercând să-mi fixez vocea fiecărui personaj, apoi tare, imitând:
Știți că nu sunteți bineveniți aici!
Am zâmbit puțin, probabil sceptică, și am lăsat foaia pe masă.
- Acum ce s-a mai întâmplat? a întrebat nerăbdător, iritat.
- Nu e cea mai bună piesă a ta.
- De unde știi? Abia ai citit câteva rânduri.
- Mihai, în atâția ani de când scrii, știu să apreciez calitatea unei piese de-ale tale. Asta nu e demnă de scenă.
- Era doar un exercițiu...Dar citește măcar în continuare.
Am coborât privirea spre foaie și am parcurs dialogul din nou în gând. Ca de obicei, am avut un deja-vu. El scriind concentrat la birou, mormâind în șoaptă replicile, iar eu, răsturnată pe-un fotoliu, citind o carte. Sau cel puțin încercând, fiindcă din când în când trag cu urechea la ceea ce recită și mă amuz în sinea mea. Nu era actor, replicile sunau fals, exagerat, de fiecare dată, ca-ntr-o comedie ușurică dar, în schimb era un excelent dramaturg.
- Ca exercițiu e drăguț, dar hai să scriem o piesă de teatru adevărată, una pe care să o regizăm și jucăm împreună! Sau mai bine tu o scrii și o regizezi, iar eu o joc. Un one woman show despre viața mea, cea veșnic muză și niciodată iubită! Ar ieși ceva frumos, ce spui?
I-am urmărit zâmbetul răsărindu-i pe buze. S-a uitat peste ochelari la mine, știa că iar mă alint:
- Surioaro, te simți neînțeleasă?
Atunci mi-am lăsat fruntea pe genunchi, reținându-mi hohotul de râs. Nici de data asta nu a mers. De afară venea miros de tocană și ni s-a făcut foame. În același timp, am privit amândoi spre teancul de farfurii murdare din chiuvetă și oalele goale și ne-am înțeles tacit că este timpul să revenim la realitate.
