Fiecare vară a copilăriei mele am petrecut-o la țară la bunica, undeva la vreo juma de oră depărtare de București. Bunica e văduvă de când o știu, și la fel de bătrână, de parcă timpul s-ar fi oprit printre ridurile ei. Pe atunci, mică fiind, o vedeam ca pe o străină posibil rea și nu-mi plăcea să rămân la ea.
Avea o curte imensă pentru pașii mei mărunți, cu flori de toate culrile, zarzavaturi și rânduri lungi de viță de vie care îmi dădeau coșmaruri în fiecare toamnă, la cules. Mai avea și doi nuci imenși; unul la poartă, lângă o băncuță pe care stăteam și citeamcărți de Dumas, și unul în spatele curții în care ne cățăram, eu și sor-mea. (am suferit mult după nucul ăla).
Zilele erau mai lungi la țară, nu aveam telefon sau internet și citeam sau mă jucam cu copiii vecinilor. Seară mă întrista să văd apusul, nu voiam să mă bag la somn o dată cu bunica și găinilr, iar camera noastră era atât de întunecată încât nu ne vedeam nici mâinile ridicate la câțiva centimetri de față.
Bunica avea și încă se mai păstrează o energie inexplicabilă. A trecut prin atât de multe probleme încât nu pare să existe ceva care să o sperie, nici măcar moartea. Dmpotrivă, vorbește despre ea ca despre o călătorie ce trebuie minuțios planificată.
Când eram mici, în fiecare zi ne trezea mirosul de gogoși, scovergi sau brânzoaice, iar uneori, când nu o vedea tata, ne dădea să bem vin fiert cu zahăr și pâine de casă.
A rămas aceeași bunică iubitoare și devotată, însă e atât de slăbită încât uneori îmi e teamă să o strâng mai tare în brațe. Casa ei e la fel de ordonată, însă crăpături ca niște riduri o traversează pe alocuri. La unele geamuri a pus cartoane, să nu intre frigul, și icoanele din camera ei se înmulțesc de la an la an.
Totul a rămas ca în copilăria mea, un singur lucru diferă: tristețea nelămurită cu care mă întorc la țară, acea teama că într-o zi nu am să mai găsesc acolo ceea ce iubesc.
