...Trăiam într-o mansardă cu pereții plini de igrasie dintr-un imobil vechi, uitat parcă de timp. Unica fereastră decupată spre cer era năpădită de iederă, astfel că lumina soarelui pe timpul verii nu ajungea până în camera mea. O atmosferă destul de deprimantă sau care te îmbia la a fi creativ, cum spunea Eduard, luându-mi în râs ambiția de a ajunge scriitoare.
Serile mi le petreceam cu prietenii în centrul vechi al orașului, împărțind o narghilea urmată de câțiva cheeseburgeri la colț de stradă, apoi ne despărțeam zgomotos și ei se-ntorceau în casele confortabile ale părinților, iar eu în acea cămară întunecată și răcoroasă. Nu vreau să sugerez că aș fi fost mai fără de noroc decât prietenii mei, dimpotrivă. Aveam tot ce îmi doream, mai puțin talentul de a face dintr-un trai anost o poveste remarcabilă.
Zilele mi le petreceam la biblioteca facultății de unde împrumutam câteva cărți pe săptămână și-mi notam în agendă fraze care mă impresionau, apoi le transformam puțin și le adăugam în romanul meu. În fond, cine mai poate fi original în ziua de astăzi? Până și cei mai importanți scriitori ai lumii au tratat aceleași subiecte, schimbând doar nuanța!
"Nu mai citește nimeni cărți", îmi spuneau unii binevoitori, bătându-mă ironic pe umăr. Dar eu citeam, iar la bibliotecă erau câțiva cititori devotați; pentru acei puțini oameni aș fi putut scrie ceva care ar fi meritat dezbătut în cercurile literare din vreun pub de pe o stradă lăturalnică.
"Din asta nu o să faci bani!" mă căina mama, sperând în zadar să mă-ndrept spre un domeniu mai bine plătit. "Dar din ce se poate face bani în țara asta?" ripostam arțăgoasă, chiar dacă știam cât de greu este să-ți urmezi un vis care nu mai inspiră pe nimeni.
Când a trebuit să părăsesc mansarda aceea fiindcă nu mai aveam bani de chirie, mi-am dat seama că toți ceilalți au avut dreptate. Mi-am luat un job suficient de bun încât să nu-mi fie rușine să declar unde lucrez, am cunoscut un băiat drăguț și ne-am logodit, lăsând în urmă multe vise neîmplinite. Schițele mele zac într-un sertar, sub televizorul cu diagonală mare și documentele din laptop sunt deschise o dată pe an, din greșeală.
Uneori mă mai gândesc la mansarda adolescenței mele și oftez, întristată de ideea că aș fi putut ajunge altfel, altundeva, altcineva. Însă am învățat că fiecare eșec este urmat de un succes, printr-o lege a compensației greu de înțeles...
