L-am cunoscut într-o cafenea din centrul vechi, într-o dimineață de miercuri. Eram acolo de vreo jumătate de oră, bându-mi cafeaua într-o pauză dintre seminarii, când a intrat un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în negru. La o primă vedere, nu m-a impresionat cu nimic, dar cum eram singurii clienți din local și n-aveam nicio carte la mine, am început să-l studiez.
Avea sprâncenele deranjant de groase și barbă, iar la colțurile gurii cute adânci care dovedeau că atunci când zâmbea, făcea gropițe în obraji. Și-a scos fără grabă jacheta și a rămas într-o cămașă albă, și-a verificat ceasul de la mână, apoi a deschis meniul.
"O să-și comande o cafea cu lapte" am gândit."Nu, e prea ușoară, un expesso lung, fără lapte. Dacă își comandă asta, vorbesc cu el!"
Chelnerița s-a apropiat zâmbind, cu mâinile la spate, a dat bună ziua apoi a așteptat tăcută ca noul client să se hotărască. El a întredeschis buzele, ca și cum ar vrea să vorbească, dar s-a mulțumit să dea din cap a aprobare. Fata s-a dus la bar și s-a întors cu o ceașcă de cafea și pliculețe cu zahăr. Nu îmi dădeam seama ce a comandat, așa că am rămas cuminte la locul meu și l-am privit cum soarbe grijuliu băutura fierbinte.
Din când în când, se uita la ceas sau răspundea la vreun mesaj; să fi trecut vreun sfert de oră până să observe că-l scrutam cu privirea. Abia atunci a lăsat deoparte telefonul, și-a terminat cafeaua și s-a uitat la mine mai întâi încruntat, apoi întrebător și în cele din urmă a zâmbit lăsând privirea în jos.
"Doamne, ia-mă acum până nu mă îndrăgostesc!" am gândit copilărește, băgând nasul în meniu. Fiindcă avea un zâmbet care părea să ștergă orice defect, genul acela de zâmbet pe care vrei să-l vezi în fiecare dimineață, așa că mi-am luat inima-n dinți și...i-am zâmbit și eu. După vreun minut de rânjit prostește unul la celălalt, s-a ridicat și a venit la masa mea. Și-a mai comandat o cafea-expresso lung! și, cu o voce surprinzător de joasă pentru un bărbat de statura lui, m-a întrebat:
- Vrei să vedem un film la mine?
Glumesc! Întrebarea a fost inocentă, dar eram atât de emoționată încât am uitat-o imediat după ce am răspuns. Țin minte doar că a spus ceva de ziare, parcul Cișmigiu, cățeii mici și niște cărți. Avea o voce atât de liniștitoare încât ar fi adormit și un taur la coridă...iar eu îl ascultam la fel de fascinată cum trebuie să fi ascultat fetele din trecut serenadele sub balcon.
Mai târziu, după lungi plimbări prin parcuri, seri de filme pe jumătate văzute, dimineți cu cafea, prăjituri și glume, cadouri și flori primite fără ocazie, excursii, vase murdare, certuri pe telecomandă, mici gelozii, șosete aruncate prin colțuri de cameră, pană de mașină, înjurături și vaze aruncate-n pereți, mi-am dat seama că nu era el tot ce-mi doream. Dar acea dimineață de miercuri a rămas în amintirea mea ca cea mai frumoasă dintre toate deoarece, cu doar un zâmbet, m-am îndrăgostit cum nu cred că am s-o mai fac vreodată.
