Le théâtre, mon amour!

Mi-am descoperit, in urma cu vreo luna, o dependenta despre care nu stiam ca o port atat de inradacinata in firea mea: pasiunea pentru teatru. Pana atunci, incercam tot felul de droguri, in speranta ca am sa ma pot desprinde cumva de realitatea inconjuratoare care nu-mi era deloc pe plac. Ma drogam deci cu muzica, desen, beletristica, insa nu erau suficient de puternice pentru a ma transpune intr-un univers cu totul aparte, asa cum a reusit intr-un final teatrul.
Poate parea oarecum patetic ceea ce incerc sa spun, dar de o luna de zile teatrul este a doua mea casa. O casa placuta in care am cunoscut oameni deosebiti; oameni de care ma simt legata prin simplul fapt ca impartim aceiasi pasiune. Oameni pe care ii iubesc tocmai fiindca au ceva de transmis, fiind capabili sa creeze realitati in fata carora cea adevarata paleste.
Aflata in fata scenei, ma simt ca si cum as fi pe ea si as trai toate emotiile, sentimentele, dezamagirile si bucuriile personajelor la intensitati mult mai mari decat in mod normal, iar singurul gand ce ma mai leaga de realitatea concreta este: "Ce bine ar fi sa dureze o vesnicie"...
Am vazut, in acest interval de timp, nenumarate perspective asupra conditiei umane, libertatii de exprimare, depresiei, artei, nebuniei si multe altele care m-au facut sa imi reevaluez conceptiile, dandu-mi seama de cat de mic imi era universul inainte de a le cunoaste.
As putea spune ca ii invidiez pe actori, daca nu mi-ar fi atat de dragi, pentru faptul ca au aceasta posibilitate de a imbraca personalitati diferite de caracterul lor si de a trai experiente pe care in viata propriu-zisa nu le-ar putea trai... M-am intrebat deseori ce este un actor, insa raspunsul a venit in cele din urma: Un actor este un om ceva mai complex, iar lumea....asa cum spunea si Shakespeare...e teatru!

Viata de fluture sau o simpla existenta

Vreau sa vorbesc despre mine. Mastile jos, luminile stinse, aplauzele incetate. Vreau sa imi spun povestea asa cum nu am mai spus-o nimanui niciodata. Vreau sa ma destainui pentru a dezlega din jurul sufletului meu piatra grea a tacerii.
M-am nascut pe mare, asemeni zeitei Venus, intr-o zi senina a lunii august. Soarele incalzea valurile linistite ale Marii Negre, in timp ce vaporul inainta neabatut din drumul sau prestabilit. Calatorii erau fericiti si vorbareti, iar eu plangeam ca orice nou-nascut. E ciudat, mi-am spus cand am ajuns constienta de sine, ca ne nastem plangand, ca si cum viata ar fi o povara, o nefericire ce nu merita sarbatorita...
Nimeni nu lua seama de lacrimile mele amarnice, doar mama ma strangea la pieptul ei, razand fericita, iar eu plangeam si mai tare crezand ca rade de mine. Imi soptea cu vocea dulce: "taci cu mama". Dar cum sa tac cu ea, daca nici ea nu tacea?
Soarele era prea puternic pentru ochii mei albastri si incetosati, asa ca ea, frumoasa femeie care ma strangea cu dragoste si febrilitate in bratele ei, si-a pus salul peste fruntea mea astfel incat culorii cerului i-a luat locul visiniul materialului. Mirosea frumos, a floare de tei si a poezie. Toata fiinta mamei era ca o metafora de care ma agatam in speranta unui adapost ferit de necunoscutul ce ma invaluia treptat- umbre ciudate, voci si rasete...Imi vroiam intunericul inapoi. Urechile, neobisnuite cu sunetul, ma dureau ca si cum cineva mi-ar fi tipat in ele,si imi simteam pleoapele grele si bratele neputincioase...
Zbatandu-ma in sine, am adormit ostenita.
Cand m-am trezit, eram la malul marii, pe o plaja infinita si aramie. Soarele casca lenes inghitind valurile la orizont, iar pescarusii, care pe atunci credeam ca sunt avioane de hartie, strigau amagitor ca le e somn, in speranta unei prazii inainte de culcare. Pestii, natangii, simtindu-se departe de pericol, sareau din apa in semicercuri albastre si dispareau intr-o clipita, insa nu inapoi in mare...M-am speriat si am inceput din nou sa plang. Vedeam obiecte miscatoare,zgomotoase, iar mama nu-mi mai era alaturi sa-mi spuna cu glas domol si amuzat ca nu am de ce ma teme.
Atunci am inteles ca ea nu va fi mereu langa mine. Eram deja mare, mai mare chiar decat un castel...de nisip. Cu palarioara alba, atarnata intr-o parte, si cu mainile pline de scoici, umblam desculta in nisipul fierbinte in cautarea unui loc unde sa-mi asez castelul, departe de furia valurilor. Insa cu fiecare turn pe care il ridicam, apa mi-l lua in retragerea ei....Si plangeam, si-mi afundam unghiile in nisip si construiam din nou baza castelului pe care valurile mi-l tot ruinau, pana cand am inteles ca visurile nu se pot realiza daca nu se bazeaza pe o realitate. Atunci am renuntat la jocul meu de copil...eram deja matura.

Am dat stralucirea orbitoare a soarelui pe sclipirea discreta a stelelor.

si fara sa imi dau seama, ramasesem singura. Nicio umbra, nicio voce...Doar obisnuitele cantece ale pasarilor. Sus-pistrui de stele, jos-nisip aramiu, iar mama...o amintire cu miros de floare de tei...Si ma-ntrebam de ce-i atata liniste si tristete in jur, ca si cum natura ar fi incremenit pentru-a nu-mi turbura moartea cu regretul ca las in urma fericirea...Si am inceput din nou sa plang, insa mult mai dureros ca altadata. Mi-era teama...Mi-era teama ca n-am sa mai recunosc intunericul din care fusesem smulsa cu cateva clipe in urma...
Aceasta este povestea mea, trista poveste a unei existente de-o efemeritate infricosatoare, sau a unei vieti banale traite doar de dragul descoperirii si redescoperirii sinelui.

Nu mai plange, baby...

Nu mai plange, baby...



Suna cunoscut, da. E numele unei piese noncomformiste, jucate intr-un teatru la fel de noncomformist. Nu am vazut-o, si nici nu sunt sigura ca vreau sa o vad, din cauza autorului ei pe care l-am citit de curand si care mi-a facut impresia unui tanar teribilist ce ridica cuvintele obscene la rang de arta contemporana. Poate ca asta este doar un pretext, iar motivul adevarat ar fi ca nu vreau sa ma inspire in niciun fel, asa cum reuseste de ceva timp incoace sa o faca actorul din rolul principal. Inspiratia, pentru a fi originala, trebuie sa vina din interior (si tare as vrea sa o cred si pe asta)...Insa, nu pentru a discuta piesa am pus titlul asta, ci pentru ca imi place. Mie, cea care nu suporta snobismul generatiei mele, acela de a vorbi jumatate in romana, jumatate in engleza.
Imi place fiindca suna ca o ultima consolare, ca si cum ar spune: 'Nu te mai iubesc, nu are rost sa mai plangi acum...', si-mi aduce aminte de Reth Butler care renunta cu atata nonsalanta la iubirea tardiva a sotiei sale.
In afara de asta, imi mai aduce aminte si de faptul ca nicio iubire, oricat ar fi ea de mare, nu poate fi eterna. Poate tocmai d-asta e si frumoasa! Dar nici despre iubire nu vreau sa vorbesc aici, am sa ii rezerv o intreaga pagina virtuala alta data, fiindca sunt multe de spus despre ea.
Vroiam sa spun doar, fara prea multe explicatii, ca imi place titlul unei piese de teatru pe care nu am vazut-o si nu cred ca o sa o vad, ca imi aminteste de actorul meu preferat la momentul actual, si ca e un nume prea bun dat unei piese pe care refuz sa o cunosc.

Lasă-mă pe mine...

Lasă-mă pe mine să fiu acel Beethoven care descrie luna în sunete, iar tu asumă-ţi orbia tăcut, şi ascultă-mă. Am să cânt ca şi cum Universul poate fi descris doar prin muzică, iar clapele şi corzile-mi vor ţine loc de auz.
Lasă-mă pe mine să pictez terifiantul strigăt în culori stridente sau, de vrei, am să fiu nebunul ce visează la iele în alb şi carafe cu vin roşu. Am să strivesc între gene culoarea creaţiei mele, până ce un Iulius îmi va zâmbi, bătându-mă pe umăr.
Lasă-mă pe mine să îmi jertfesc iubirea pentru o idee ce se destramă în fiecare noapte, aşa cum în fiecare zi voi ridica palate de nisip ce vor dăinui in timp, căci la temelia lor va sta cel mai frumos sentiment.
Lasă-mă pe mine să-mi asum literele călimarei tale la ceas de seară, când doar Demonii se-adună pe hartie într-un dans bizar şi-albastru. Cuvintele lor apocaliptice le voi scrie cu furia potolită a creatorului ce cunoaşte dinainte sfârşitul mizer al personajelor sale.
Lasă-mă pe mine să joc tristeţea lumii! Am să-mi asum acest rol fără scâncet şi fără regret. Am să plang pentru ce se-ntâmplă în sufletul tău atunci când, pe scena, în lumina orbitoare a reflectoarelor, îţi simţi palmele reci şi ochii grei, iar privirea-ţi trece peste capetele întunecate ale spectatorilor, undeva în cele mai tainice universuri ale imaginaţiei tale. Am să primesc aplauzele la final cu lacrimi în ochi şi surâs amar, căci ei nu au înţeles...Şi-am să joc acelaşi rol la nesfârşit, până când trăsăturile mele, gesturile mele, vocea mea, hainele mele, sentimentele mele, amintirile mele...nu-mi vor mai aparţine...

De mă laşi, am sa fiu toate acestea şi mai mult...iar când sunetele, culorile, cuvintele si maştile mi se vor termina, atunci voi şti că am creat tot ce îmi era cu putinţă să creez....

Catre Galateea

Am incercat inca de acum trei ore sa iti scriu, insa stiloul n-a vrut sa-mi fie complice. Dupa litera D de la "drag", s-a sufocat, a inghitit in sec si-a scuipat apoi pete albastre pe albul hartiei. Am mototolit foaia si-am trimis-o in coltul camerei, impreuna cu celelalte. Aveam in gand o intreaga epopee despre dragostea ce ti-o port, insa tot rupand foile si blestemand stilourile, mi-am dat seama cat de fade-mi sunt cuvintele. Ma-ncurc in ganduri incercand sa-mi aleg enormitati pentru a exprima un sentiment atat de usor de simtit...

Te cunosc...
Iti cunosc fiecare cuvant, desi niciunul nu imi este adresat.
Iti cunosc fiecare privire, desi toate ma ocolesc.

Iti iubesc fiecare zambet si toate motivele pentru care zambesti. Iti iubesc tristetea, tacerile, pasul grabit pe treptele muzeului de arta contemporana, gestul cu care iti potrivesti neglijent geanta pe umarul stang, vocea calma atunci cand ii soptesti fetei de langa tine sa fie atenta la piesa de teatru...
Iti ador venele mainilor tale albe si miscarile degetelor atunci cand impaturesti ziarul luat in fuga de la metrou. Iti ador sprancenele a caror mirare ma face sa surad, a caror incruntare ma-ntristeaza...

"Extaz de la 19 ani, te cunosc destul de bine ca sa nu mai am nici o incredere in tine, in penibila ta satisfactie, in fascinantele tale catuse"(Gellu Naum)


Stiloul mi se razbuna murdarindu-mi degetele de cerneala. N-a vrut sa-ti scrie, si l-am obligat. Stiu bine ca niciuna din literele mele nu vor ajunge la tine. Nu vreau. Iti vorbesc si imi vorbesti, te intreb si imi raspunzi...In gand. In gand te vad mereu aievea si-ti pot spune orice, fiindca tu-mi vei raspunde oricum... cu cuvintele mele. Iti cunosc fiecare gand in parte, deoarece gandurile tale sunt doar creatia gandurilor mele...
Te imbrac in haine straine de stilul tau, te dezbrac de corp si-ti imbratisez mintea cu toate puterile fiintei mele. Te asez treptat de pe o scara de bloc, intr-un vagon de tren incarcat de calatori, dintr-o incapere sufocata de fum de tigara, pe o frumoasa pajiste la poale de munte. Te oblig sa vorbesti cu persoane straine de personalitatea ta, te indrum sa iti indeplinesti visurile si sa fi fericit pentru a putea fi eu insami fericita....
Iti ascult tacerile, si-ti mangai fruntea in ceasurile de-nserare, iti citesc povestea mea stiind ca doar tu o poti cuprinde cu imaginatia.
Esti mereu acelasi, si in fiecare zi altul. Ai o mie de nume, o mie de chipuri, o mie de personalitati si idealuri, insa doar un suflet.

Si sufletul meu te mai roaga
Magnetic catarg doborat
Tu umbra tacuta si draga
Aseaza-ti fularul la gat...(Adrian Paunescu)

Te mai intrebi ce-as face fara toate astea? As fi un etern cosmar, o eterna pravalire peste stanci, ca o aripa de pasare rapusa de-un glont. La nesfarsit, acelasi zbor frant pe ceruri fara stele....De ce te mai intrebi de mi-e greu?!...cand mie imi e atat de usor sa te iubesc, ca si cum..ca si cum tu ai fi eu...

de culoare ierbii uscate

Ce urati ii sunt ochii, si totusi ce culoare frumoasa...Cuvintele "maine" si "dimineata" pe care tocmai le rosteste au culoarea ochilor ei de iarba uscata. Nu-i de mirare ca s-a nascut toamna, ca si cum l-ar fi strivit pe septembrie-ntre gene...
R-urile ei accentuate ma fac sa i le numar in gand..."patRu si un sfeRt la univeRsitate"; vocea ei seamana cu o chitara dezacordata ce scartaie intr-o sala de teatru goala. Imi irita auzul si vreau sa plec, sa inchid ochii si sa tac pentru a tacea si ea. Cu mainile inrosite de frig isi cauta in geanta portofelul-o carpa inflorata cusuta la trei capete si cu un fermoar la al patrulea din care scoate o bacnota verde si mi-o intinde o data cu un suras ce-i schimonoseste obrajii:"Ti-i datoram".
Privesc nedumerita bacnota pe a carei suprafata e imprimat portretul lui Nicolae Iorga....(de-ar sti el cat de putin valoreaza...).
"Nu-i nevoie" spun indepartand hartia cu un gest de nepasare. As vrea sa-i cer sa plece...Sa plece, dar nu inainte de a-i mai privi o ultima data ochii...Atat de urati si totusi atat de frumosi, verzi si rautaciosi, de culoarea ierbii uscate...

Fă-mă artă!

"Acordaţi-mi, vă rog, 15 minute!" am auzit o voce odată cu atingerea de mână. M-am întors. În faţa mea stătea o copilă cu ochi visători şi surâs de păpuşă rusească, rugându-mă din priviri să-i acord acele 15 minute atât de semnificative...
Ne-am aşezat pe nişte cutii de lemn ce închipuiau cufere-scaune improvizate, şi a început să-mi citească cu glas domol întrebările pe care le avea notate cu un scris dezordonat pe o coală de hârtie verde. Vedeam cum îi tremură mâinile de-o emoţie pe care n-o pricepeam. În gand o linişteam spunându-i că se află in faţa unui simplu om ce şi-a descoperit şi încearcă să-şi perfecţioneze vocaţia. Atâta tot.
În timp ce-i răspundeam, rând pe rând, la fiecare întrebare, ea mă privea cu ochi profunzi; simţeam cum îmi scormoneşte în suflet cu acea privire, înlăturând-mi cuvintele şi semnificaţiile lor. Dădea uşor din cap în semn de aprobare, dar ştiam că nu-mi mai asculta demult vorbele, ci mintea ei era undeva în mintea mea. Mă simţeam dezgolit. Îmi sorbea cuvintele şi gândurile, îmi asculta tăcerile răbdătoare, ma-nţelegea şi părea că-mi vorbeşte la rândul ei din priviri.
Curând, începusem să mă despoi de toate rolurile pe care le păstram in mine încă, şi să mă dezvălui ei într-o formă nedefinită, pe care numai o altă formă aidoma cu mine o poate înţelege...
În acele minute am constatat, nu fără bucurie, că încă exista lumea în a cărei existenţă începeam să mă-ndoiesc. O lume plină de mister şi fascinaţie, o lume a sacrificiului pentru artă şi frumos.
"Trebuie să învăţăm să disociem arta de artist, şi artistul de om"...mi-a întrerupt şirul ideilor cu o concluzie la care meditasem cu mult înainte, şi care speram că va ajunge şi la oamenii cu care luam contact zi de zi. Ea a tăcut apoi, în aşteptarea unei aprobări sau negări din partea mea, răspuns ce nu mai venea. Mi-a zâmbit cu acel zâmbet enigmatic al ei şi mi-a mulţumit pentru timpul acordat. "Ce suflet frumos trebuie să aibă" imi spuneam, şi mă-ntrebam dacă într-adevar, dintre noi doi, eu sunt artistul...
Mi-a cerut să-i acord 15 minute din viaţa mea, şi i-am acordat viaţa mea in 15 minute, fără regret şi cu siguranţa că ea a ştiut să inţeleaga ceea ce nu se poate exprima în cuvinte...