Umbre

Luna trece de la un nor la altul, lăsând în urmă o dâră albicioasă, presărată cu stele. Întunericul mohorât înghite treptat toate casele de pe strada Scânteii; doar susurul îndepărtat al unei ape nevăzute dă de ştire că lumina nu s-a stins definitiv.
De-a lungul aleii, în ritm de paşi înceţi, şovăitori, un felinar aruncă forme pe asfaltul încă ud şi dezvăluie figura încărcată de barbă cenuşie a unui bătrân gârbovit sub mantaua de iarnă. În mâna stângă, bărbatul ţine o sticlă înfăşurată într-o foaie de ziar mototolită, cu scrisul şters de prea multă atingere. O picătură se agită pe fundul sticlei, vede bine în lumina slabă a felinarului.O las pentru mai târziu! , îşi spune cu glas tremurător, căutând în jurul său pe cel care ar vrea să-i fure avutul.
Paşii greoi îl poartă pe lângă gardurile joase ale caselor cufundate în tăcere. Se opreşte, ascultând încordat apa îndepărtată şi respiraţia orăşelului adormit, apoi lasă felinarul jos şi se aşează lângă el, aşteptând. Aşteptând...
Din depărtare, dintr-un loc ce pare că nu există, se desprinde o umbră ca o pisică neagră, unduitoare, care saltă sprintenă peste acoperişuri. Ochii felini apar şi dispar o dată cu fiecare clipire, apoi se rostogolesc inegal şi se pierd în beznă, lăsând în urmă doar senzaţia unei răcori.
Bâtrânul îşi ţine respiraţia, ca pentru a se lămuri dacă este cutremur, sau frigul e cel care îl face să tremure. Am băut prea mult...asta nu e o seară bună...şi cu mâinile transpirate îşi încheie mantaua.
Un pleoscăit surd îl trezeşte din amorţire şi se ridică într-un cot, scrutând întunericul. Unde eşti?
Răspunsul îi vine acelaşi, ca un ecou, însă vocea nu este a lui. Ca o melodie obsedantă, undeeştiundeeştiundeeşti, se prelungeşte peste alee, se sparge cu sunet de cioburi şi totul devine mai întunecat.
Bătrânul caută felinarul stins, însă degetele-i tremurătoare pipăie botul ascuţit al unui pantof înnoroit şi se dă înapoi, rostogolindu-se pe caldarâm.
Ce s-a întâmplat? Nu mă aşteptai?
Din întuneric apare un bărbat cu figură cabalină şi ochi verzi-gălbui, îmbrăcat într-o robă cenuşie cu buzunare largi. Face un pas spre bătrân, apoi altul, cu un zâmbet şiret şi amuzat pe buzele râmoase, până ce picioarele lui ating mâinile celui de jos.
Nu e o seară bună? îl întreabă, voalându-şi glasul ca un Porfiri Petrovici ce-şi cunoaşte prea bine adevărul. Mie mi se pare excelentă!
Nu...eu...
Da?
Am băut, trebuie să dorm...să ajung...
Acasă?
Bătrânul ridică privirea şi găseşte ochii felini, aprinşi şi mult prea apropiaţi ai bărbatului din faţa sa.
D-d-dda
Să te ajut?
D-d-dacă ştii...
Desigur! răspunde bărbatul, întinzând o mână prea caldă spre bătrânul de pe asfalt.
Sti...sticla...Aş vrea...mai e o gură...
Într-adevăr!
Luă sticla, o despachetă şi o întoarse în jos, iar picătura se scurse cu un sunet prelung, nefiresc, acompaniată de râsul uşor ca o şoaptă al bărbatului.
Acum nu mai e. Va trebui să mă urmezi. şi îl ridică de braţ cu uşurinţa cu care ar ridica un copil, în timp ce omul se zbate fără să îşi dea seama. În urma lor, doar umbra bătrânului se târăşte de-a lungul aleii, înghiţită treptat de lumina reaprinsă a felinarului.