Ninge cu fulgi ușori, vibranți, ca dintr-o altă lume, iar noi, cu obrajii arzând de frig și mâinile întinse, căutăm izbăvirea în răcoarea zăpezii și a cerului rece de sticlă. O seară încremenită, cu sunete înfundate de pași și chiote răzlețe, cu oameni ridicându-se semeți și totuși caraghioși: nas de morcov, ochi de nasturi, brațe din crengi uscate.
O mamă construiește un topogan de zăpadă pentru cei trei prichindei nerăbdători și alți copii, văzând minunăția, își așteaptă cuminți rândul la joacă.
Este seara în care tații își schimbă cămașa cu un hanorac și ceasul cu mănușile și se avântă în zăpadă cu nostalgia copilăriei pe chip, alunecă la vale pe sănii improvizate, strigă și râd spre deliciul copiilor.
Iar bunicii, încercați de dureri surde, își târăsc pașii prin covorul scârțâitor și deapănă amintiri despre vremurile trecute în care zăpezile ajungeau până la streașina casei: "Ca să ieșim la puț sau la toaletă, ne făceam potecă prin nămeți"
Nici câinii nu se lasă mai prejos și, plimbați anevoie de stăpânii lor, își înfig lăbuțele înghețate în nea și tremură din tot corpul, privind întrebători: "Pentru asta m-ai scos afară?!"
O noapte de vis în care timpul pare suspendat în trecut și orice miracol este posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu