Colţ de literatură

Nu am sa-mi dau seama niciodata de ce imi place atat de mult luna asta...Poate datorita culorilor ei aramii, a covorului de frunze care fosneste prelung sub talpile trecatorilor si a cerului cenusiu care prevesteste furtuna...Sau poate fiindca e un preludiu al iernii, iar in aer pluteste miros de zapada. Un alt posibil motiv ar fi vremea enervant de instabila care ne-ndeamna sa imbracam toate hainele din dulap, trecand de la tricou la palton si fulare. Indiferent de motive, mai mult sau mai putin plauzibile, cert este ca ador luna noiembrie!

Îmi plac lucrurile cât mai simple, cum ar fi biscuiţii cu ciocolată, plimbările în parc la 8 dimineaţa trăgând de lesă un căţel neascultător, persoanele cu ochii albaştri sau lacul de unghii. Dar, imi plac lucrurile simple mai ales când sunt eu cea care le poate complica! De exemplu relaţiile la distanţă caracterizate prin speranţe deşarte şi infidelitate, oamenii cu pasiuni ciudate şi ţeluri greu de atins, cafeaua cu frişcă şi ghicitul viitorului în ea, romanele lui Dostoievski, rebusurile şi comediile bune. Viaţa e uneori atât de simplă încât de multe ori simt nevoia să o complic pentru a mă putea declara mulţumită. Alteori am nevoie de situaţii clare pentru a simţi că deţin controlul asupra lor, şi-atunci întreb, cercetez, mă frământ şi plâng de nervi când nu găsesc ceea ce căutam. Un mare gol se deschide în faţa mea şi nu ştiu dacă să mă arunc în el cu ochii închişi sau să măsor distanţa până la aterizare...dacă există aşa ceva. În jur, toţi oamenii frumoşi devin în imaginaţia mea...

Cand simti ca e momentul sa schimbi ceva in viata ta, cel mai bun lucru pe care il poti face e sa...nu te mai gandesti la asta. Aranjeaza-ti parul ca sta ca dracu, aprinde-ti o tigara sa-ti treaca nervii si pune-ti un film lacrimogen despre viata unora cu mult mai nefericiti decat tine- asta o sa te faca sa te simti mai bine. Daca te inseala iubitul, nu dispera! nu e singurul care poate face asta. Daca ti se arde mancarea pe foc in timp ce te gandesti la cum sa dregi situatia dezastruoasa in care te afli, stinge aragazul si da o fuga pana la cel mai apropiat MC (in fond, chit ca esti grasa sau slaba, el tot va gasi o alta cu care sa te inlocuiasca). Daca zilele trec toate egale si nu gasesti niciun reper spre care sa-ti indrepti existenta, sterge-ti cv-ul pe care oricum nu il citeste nimeni si cauta un mod mai util de a ocupa o pozitie sociala favorabila (nu, cluburile de noapte nu sunt o idee buna!)... Plus de asta... tot raul spre bine! (zise una care a fost abandonata, nu are job...

Nu, nu! N-am început să scriu despre râs cu intenţia de a repeta ceea ce ştie deja toată lumea: râsul îngraşă, sporeşte buna-dispoziţie şi aşa mai departe. Vreau doar să atrag atenţia asupra unui lucru pe care, trebuie să recunosc, nu eu l-am remarcat întâia oară, şi anume că râsul poate spune mai multe despre caracterul unui om decât toate cuvintele şi gesturile lui. Aţi întâlnit cu siguranţă tot felul de râsuri, de la penibile până la răutăcioase sau molipsitoare. Sunt unii oameni care râd cu o asemenea sinceritate încât îţi vine greu să crezi c-ar putea fi vreodată trişti sau ipocriţi, alţii însă au în permanenţă un râs scurt, nervos şi de cele mai multe ori însoţit de o privire aruncată pe sub sprâncene ceea ce denotă că persoana respectivă nu este pe deplin sinceră şi prietenoasă... N-am să m-apuc să descriu psihologia tuturor tipurilor de râs, vorbesc doar din ce am observat eu tot studiind oamenii din jurul meu. Ascultaţi de exemplu râsul unui copil; acela nu are cum să fie r...

De ce mă-ntreabă oamenii miraţi "Fumezi?!" atunci când mă surprind aprinzându-mi o ţigară? Răspunsul vine de fiecare dată imparţial: "Nu!"...E ca atunci când te tunzi şi toată lumea te întreabă: "Te-ai Tuns?!", deşi e clar că da... Cei din jur încă mă văd ca fiind fetiţa tăcută şi cuminte de odinioară, sau pur şi simplu nu concep faptul c-aş putea încălca o regulă morală chiar şi numai cu gândul; eu însă mă schimb în fiecare zi, deşi lungile mele tăceri nu le permit celorlalti să-şi dea seama de asta. Cu atât mai bine, ar spune cineva. În altă ordine de idei, mă-ntreb mereu oare de ce în general persoanele neatrăgătoare sunt fotogenice? Adică, sunt sigură că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viaţă să se-ntâlnească cu un bărbat/o femeie care în poze arăta splendid, iar în realitate-ţi venea s-o iei la fugă! La fel cum de obicei oamenii frumoşi sunt cu oameni...mai puţin frumoşi ( sunt foarte multe exemple de femei care umblă cu bărbaţi nepotriviţ...

Tu mă iubești? Era îmbrăcată într-o rochie argintie de seară. Părul în dezordine i se răsfira peste umerii drepți...Era imposibil să n-o iubești. -Nu. -Spune-mi, ce am făcut? -Nimic... Și-a plecat privirea pentru câteva clipe, apoi m-a privit din nou cu ochii ei verzi, arzători. -Și pentru nimic renunți la mine...La noi? -Da. -Ești rău! -Aș fi rău dacă aș rămîne. -Tu mă urăști, mă disprețuiești...Nu mai vrei să mă vezi în viața ta, știu... A izbucnit în plâns schimonosindu-și chipul drăgălaș ca un copil răsfățat, iar mie îmi plăcea atât de mult să o văd cum suferă...Cum ține pumnii strînși în semn de neputință, cum mă privește pe sub genele-i lungi cu verdele ochilor ei încântători.. -Nu te urăsc, nu te disprețuiesc... Și cum în sfârșit se lasă ușoară pe scaun cu un oftat prelung și-mi spune cu voce înceată: -Ce să fac să mă iubești? Atunci e momentul când o pot lua în brațe fără să mă respingă și când o pot săruta fără să mă îndepărteze, robită fiind de chinurile sufletești la...

Trezitul la prima oră a dimineții e o dulce povară atunci când știu că urmează să parcurg în mare viteză drumul București-Constanța, pe Autostrada Soarelui, cu boxele date la maxim din care răsună vocea lui Tudor Chirilă: Vara asta am să mă-ndrăgostesc... În fiecare vară fredonez aceiași veche melodie și de fiecare dată sunt tot mai îndrăgostită...de mare! An după an revin la ea și o regăsesc mereu la fel de frumoasă, albastră și infinită, la fel de neschimbată și tulburătoare, pe cînd eu sunt de fiecare dată alta... La malul ei am lăsat-o acum zece ani pe fetița brunetă cu ochii mari și negri să-și construiască castelul ei efemer din nisip și tot acolo am uitat-o pe adolescenta care fredona fericită melodii de dragoste și închina versuri fiului lui Cypris. Astăzi, cu alți pași mă-ndrept spre ea și cu altă privire îi îmbrățișez valurile, fiind întâmpinată de murmurul ei neîntreupt și drag. Bărcuța făcută din hârtie colorată ce plutește pe apă nu mă mai bucură atât de mult, și nici sing...

-Nici tu nu ai somn? m-a intrebat in timp ce intram in bucatarie, dupa ce facusem slalom printre petrecaretii adormiti din sufragerie. -Nu... -Te simti mai bine? -Da...De ce ma intrebi? -Pai aseara vanai tantari cu aprinzatorul pentru aragaz. Spuneai ca vrei sa-i incinerezi inainte sa te ciupeasca. -Dumnezeule...Chiar am facut asta? -Da, a raspuns el amuzat. Intr-adevar, bausem mai mult decat putea suporta organismul meu neobisnuit cu alcoolul, desi la ultima petrecere imi spusesem ca nu se va mai intampla asta. Andu statea acum la fereastra si fuma tigara dupa tigara. Afara nu se luminase inca de ziua, iar intunericul ii contura in mod placut profilul. Fumul tigarii se imprastia in onduleuri cenusii spre tavan. -Nu ai dormit deloc? l-am intrebat pentru a trece peste momentul stanjenitor de tacere. -Nu mi-a fost somn...Si chiar daca imi era, nu aveam unde sa ma culc. Am privit in jur, incercand sa gasesc un pretext pentru care ma aflu in bucatarie: vase murdare pe masa, sticle si cutii...

A urcat câte două trepte pe scările în formă de spirală până a ajuns în fața ușii cu numărul 209 și s-a oprit să-și tragă sufletul. Simțea că face un lucru greșit și se aștepta la o reacție urâtă. Privea ușa groasă de lemn și se gândea că e penultima oară când o vede, ultima fiind atunci când i se va trânti în nas. Cu palma transpirată a bătut ușor în ea, însă fără niciun rezultat. A bătut încă o dată și într-un târziu din spatele ei s-au auzit pași. Sudori reci au început să-i alunece pe șira spinării; buchetul de flori îmbrăcat în staniol tremura în mîna dreaptă, în timp ce ușa se deschidea, permițând luminii dinăuntru să se răsfire pe colidorul întunecat. - De ce ai venit? a auzit vocea dragă care acum părea supărată. -Să... -Să te iert? -Da, Ana. Să mă ierți... -Pentru ce? -Pentru că am fost... -Și atât, nu-i așa? Pentru că ai fost și atât. Fata avea ochii mari și veryi ca un câmp infinit de trifoi. Stătea în cadrul ușii, frumoasă și tristă, purtând rochia ei decolorată de casă și...

Cum e sa astepti un sfert de ora un taxi in conditiile in care e trecut de ora doua noaptea si dupa ce in sfarsit apare unul, sa dai peste un sofer care incepe sa sporovaiasca despre viata lui nefericita pentru a-si alunga somnul si plictiseala? nemaipunand in calcul viteza demna de un melc cu care aluneca pe strazile suficient de libere si muzica proasta gen marca Inna? Rupt de somn cum esti, amortit de atata asteptat in picioare si cu o pofta groaznica de o tigara, iti vine sa smulgi volanul si sa-l arunci pe geam, apoi sa scoti schimbatorul de viteze si sa dai cu el in capul soferului pana-i faci colectie de cucuie pe scafarlie. In timp ce-ti vin in minte tot felul de metode de tortura, urechile-ti aud fara vrerea lor: " Si dupa ce am dus-o pe fata in fata clubului, imi spune ca si-a uitat telefonul acasa si ca trebuie sa o duc inapoi..." si asa mai departe, alaturi de: "All the people tonight put the hands in the sky..." Turbezi, nu alta! Pentru a prelungi drumu...

Înainte îmi plăcea să citesc. Mult. Îmi plăcea să petrec orele de seară în fotoliul meu învelit în catifea demodată şi să răsfoiesc o carte, lăsându-mă integrată în universul imaginat. Îmi plăcea să şi desenez înainte...Îmi luam caietul de schiţe cu foi veline şi mă plimbam prin parc în căutare de portrete expresive. Când le găseam, mă prindea înserarea desenând. Ascultam mult folk. Îmi plăcea Nicu Alifantis şi-nvăţasem să cânt la chitară...Aveam chitară pe atunci. Purtam rochii cu floricele şi părul lung lăsat pe spate. Mă vroiam boemă şi poate chiar asta inspiram bieţilor romantici. Colecţionam trandafiri uscaţi şi aripi de fluturi, le păstram laolaltă într-un borcan de sticlă pe care pictasem dungi colorate. Îmi plăcea franceza şi încercam să o învăţ, visând că am să ajung la Paris când voi împlini douăzeci de ani...Luam cursuri de dansuri clasice... ...Până când mi-a apărut El. Treptat, cărţile au început să mă plictisească cu subiectivismul lor. În ciuda părerii majorităţii oame...

...femeile grăsuţe? Acum câteva secole, femeia era considerată frumoasă dacă era uşor rotunjoară. Formele împlinite şi totodată graţioase au constituit dintotdeauna atracţia principală pentru bărbaţi, deşi în secolul nostru femeile se străduiesc să respecte mărimile ideale-90-60-90. Societatea le marginează din ce în ce mai mult pe aceste vechi tipologii de frumuseţe, iar drept dovadă stau creaţiile vestimentare semnate de mari nume din domeniul modei. De-ar trăi în zilele noastre pictorii Renaşterii, s-ar reprofila pe alt domeniu de creaţie şi ar lăsa pe cei mai puţin talentaţi să-şi consume culorile şi pânzele cu linii verticale reprezentând femeia secolului 21. Sunt răutăcioasă, dar sper măcar să se observe entuziasmul cu care le desfiinţez pe ele, odată cu mine. Şi pentru a continua fiind cinică, trebuie să adaug şi faptul că e total inestetic să se zărească claviculele sub care ar trebui să fie un piept generos dar care lipseşte cu desăvârşire. Mersul domniţelor trebuie să fie d...

- Oamenii nu croiesc drumuri care să-i ducă în gol! s-a auzit vocea înceată dar totuşi hotărâtă a celui pe care prietenii îl strigă Andu, deşi pe el îl cheamă Adrian. Remarca lui, venită în momentul în care ne-am oprit toţi nedumeriţi la o răscruce de drumuri m-a făcut să îl privesc mai atent. Veşnic cu un surâs absent pe buze ca-n aşteptarea permanentă a unei glume, tăcut până la muţenie şi retras în lumea lui, Andu nu mi-a atras atenţia în niciun fel până la constatarea respectivă. Abia atunci l-am observat: aproape înalt, brunet şi cu ochii negri adumbriţi de sprâncene nu atât goase cât negre la rândul lor, îmbrăcat cu un tricou de culoare incertă- verde-albăstruie, pantaloni de trening şi adidaşi. Stând mereu în spatele nostru ca o oaie repudiată de turmă şi nepăzită de câini, îmi părea acum mai degrabă ciobanul liniştit din Mioriţa al cărui destin întunecat îl face să se poarte cu o incredibilă demnitate faţă de trădătorii săi. Zâmbetul veşnic absent şi interior îl priveam acum c...

În faţa noastră se-ntindea ţărmul mărginit de imensitatea albastră a mării. Deasupra- cerul senin părea să se-nalţe tot mai mult ca o cupolă. La picioarele noastre se agitau furnicile viu colorate în preocupări efemere. Eram deasupra lumii. O ameţeală de necontrolat mi-a cuprins tâmplele şi m-am dat doi paşi înapoi. - De ce ţii degetele de la picioare strânse? m-a întrebat cineva care era lângă mine. " De frică"; aş fi răspuns dacă însăşi frica nu mi-ar fi încleştat maxilarul. Unul câte unul şi-au luat avânt şi, tăind aerul cu palmele împreunate deasupra capului, au căzut în apă despărţind valurile unele de celelalte. Toţi, cu excepţia mea. Simţeam că inima mi-a fugit de la locul ei şi s-a ghemuit în tâmpla dreapta, bătând acolo dementa să-mi spargă capul. Rămăsesem deci singură în toată întinderea verde de pe malul de pământ şi nu ştiam ce să fac. Până jos era mult prea mult; dacă plecam, eram laşă, iar dacă mă aruncam, eram sinucigaşă. Eu nu ştiam să înot, dar omisesem s...

Când eram mică, aveam impresia că posedam puteri supranaturale care mă ajutau să simt atunci când cineva aprindea sau stingea televizorul, deşi mă aflam în altă cameră. Nu râde, eram mică! Ei bine, se pare că puterile mele paranormale s-au reîntors la matcă, deoarece de câteva luni mi se întâmplă un lucru pe care l-aş cataloga drept ciudat dacă n-aş şti despre ce-i vorba. Este ceea ce Proust numea "memorie involuntară" şi se manifestă în diverse împrejurări cum ar fi de exemplu când trec pe lângă un grup mare de oameni, când mă strecor prin aglomeraţie sau pur şi simplu când cunosc o persoană nouă. Anumite parfumuri îmi aduc aminte de anumite persoane, sau un gust mă duce cu gândul la o perioadă din trecut aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Proust cu madlena de la micul-dejun. Senzaţiile se tot repetă zilnic deşi sub o altă formă, însă cea mai ciudată a fost zilele trecute când am trecut pe lângă un domn cu nimic ieşit din comun. Dac-ar fi să-l descriu n-aş mai şti fiindc...

pentru detalii: http://www.unatc.ro/

Am fost condusă într-o încăpere strâmtă care semăna cu o cameră cu nimic ieşită din comun, doar că lipseau patul şi şifonierul. Aici m-a întâmpinat un domn de-o vârstă incertă şi mi-a întins un scaun peste masa de birou cu o dexteritate caracteristică acrobaţilor. A aşteptat să iau loc, apoi mi-a explicat de ce mă aflu acolo, lucru pe care îl ştiam oricum mai bine decât el. Abia când a făcut un semn spre fereastră indicându-mi ceva, am văzut-o pe cucoana în costum alb fixându-mă cu privirile pe care în clipa aceea le-ar fi vrut săgeţi otrăvite. Domnul din faţa mea vorbea încontinuu, punându-mi numeroase întrebări la care răspundea cucoana în locul meu, afişând o aroganţă demnă de-o maimuţă care a primit o banana fiindcă a stat cuminte în cuşca ei. Avea vocea mieroasă caracteristică femeilor obişnuite să trăiască pe spinarea bărbaţilor şi o mutră ce inspira acreala supunerii la toate capriciile acestora. Continua să peroreze pe aceiaşi voce scârţâitoare şi revoltată, eu însă o lucram c...

E plină România de oameni talentaţi care nu merită să rămână în anonimat, dar cine să-i remarce? Într-o ţară în care "celebrităţile" îşi spală rufele în public, menţinând astfel la un nivel ridicat audienţa posturilor tv de proastă calitate, adevăratele valori sunt marginalizate. Cui îi pasă că există printre noi oameni remarcabili când MoniCa Columbeanu îşi plânge de milă pierderea copilului care-i asigură luxul nemeritat? Pe cine interesează anii de studiu în domeniul artelor sau al ştiinţei făcuţi de unii oameni, când "pasărea rară a muzicii româneşti" şi-a frânt aripile în timp ce zbura pe culmi mult prea înalte pentru ea? ( pentru cei neinformaţi-ruşine să vă fie!, este vorba despre Pepe şi ţopârlanca lui)... Cum se spune că ochii sunt oglinda sufletului, aşa şi televizorul este oglinda societăţii în care trăim, aşadar nu-i de mirare că am preluat încă o emisiune de la cei din afară care evident sunt mai creativi decât ai noştri. Faptul că au votat un anti-ta...

De-ar fi să caracterizez oamenii din viaţa mea, i-aş denumi călători: unii pleacă şi mă uită pentru totdeauna, pe unii îi rog să se întoarcă, iar pe alţii îi îndemn să plece...Şi totuşi nu rămân niciodată singură, deoarece există o călătoare care revine mereu la scurte intervale de timp, făcându-mă părtaşă la poveştile ei din locurile îndepărtate pe care le vizitează. O văd mereu zâmbitoare, plimbându-se pe lungul peron al vieţii mele, cunoscându-l atât de bine încât într-o iarnă am vrut s-o izgonesc, s-o rătăcesc de mine...şi-am reuşit... Alţi călători au venit şi au plecat, în timp ce ea-şi aştepta trenul cu lacrimi în ochi, sperând la o bruscă răzgândire din partea mea. Dintre toţi călătorii, la ea ţin cel mai mult şi totuşi pe ea am rănit-o ca pe nimeni altcineva. Ei i-am mărturisit toate mizeriile gândului meu, convinsă că nu merit să fiu atât de importantă pentru cineva atât de bun. Pe ea am umilit-o, am făcut-o să sufere bucurându-mă de lacrimile ei ca dovada faptului că sunt...

Mă simt de parcă o mână străină ar întoarce o clepsidră când pe-o parte când pe cealaltă, vânturând nisipul din ea. Totul se repetă an de an, şi deja-vu-ul ăsta m-a făcut treptat să-mi pierd bucuria faţă de venirea sărbătorilor pe care le văd toate la fel: golite de semnificaţii religioase. Respectăm tradiţiile într-un mod mecanic, fără să ne mai gândim ce reprezintă ele, iar la inutilitatea asta consimţită de noi toţi se mai adaugă şi lucruri străine de religiozitate-iar aici mă refer la cozile interminabile de la casele de marcat şi la apelurile disperate la urgenţe în urma intoxicaţiilor alimentare, indigestiilor sau a comelor alcoolice. Dacă nu credem cu adevărat, de ce sărbătorim la nesfârşit Învierea lui Hristos? A înviat de atâtea ori încât încep să mă-ndoiesc de veridicitatea miracolului :) Cât despre Tatăl Ceresc, care ne veghează fiecare mişcare de acolo, de sus, şi ne pedepseşte atunci când greşim...să-mi fie cu iertare că spun asta în vinerea mare, dar poate să fie şi vin...

În timp ce se întorcea de pe terenul de fotbal cu zâmbetul victorios pe buze şi cu glasurile colegilor încă vii în urechile sale, băiatul a atins cu vârful adidasului un obiect roşiatic şi plin de praf. L-a ridicat uimit, l-a şters cu mâneca hanoracului şi l-a privit în lumina felinarului lângă care se oprise. Spre surprinderea lui, obiectul a început să ticăie...Nu-şi dădea seama ce avea în mână, şi totuşi îi aducea aminte de ceasul pus sub pătura căţelului său cu intenţia de a-l amăgi pe animăluţ că încă este lângă mama lui. Bătăile scurte şi repezi ale obiectului îl amuzau şi, luând decizia să păstreze noua jucărie, o vârî pe sub fermoarul între-deschis al hanoracului, aproape de inima sa. Auzea acum câte două bătăi simultane, ca şi cum inima lui şi obiectul găsit ar comunica printr-un limbaj codificat, indescifrabil pentru posesorul lor. Cu sentimentul pe care îl avea de obicei când găsea un animal al nimănui pe uliţa satului şi se gândea ce argumente să inventeze pentru a-şi c...

Mă gândeam cum aş putea descrie o senzaţie folosindu-mă de o imagine, când în metrou a urcat o doamnă. Nu era nici prea înaltă, dar nici scundă datorită pantofilor cu toc pe care-i purta. Era îmbrăcată într-un palton lung şi cenuşiu-verzui, iar peste umeri îşi petrecuse un şal în mai multe nuanţe de verde care se termina la margini cu nişte ciucuri mari, de aceiaşi culoare. Părul blond bătând spre alb îi era desprins şi se revărsa pe umeri, contrastând plăcut cu verdele şalului, iar pe chipul inexpresiv doar ochii mari şi albaştri îţi atrăgeau atenţia. Păreau două oceane care, privite cu atenţie, se apropiau unul de celălalt. Femeia nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar nici mai puţin de patruzeci, mâinile albe cu degete subţiri şi elegante îi trădau încă tinereţea şi totuşi petele ce-ncepeau să se zărească pe ele erau dovada faptului că viaţa nu-i fusese uşoară, în ciuda aerului de bunăstare materială pe care-l risipea. În timp ce se aşeza pe scaunul pe care un domn amabil i-l c...

Mă aflam în tren, după unul din multele eşecuri în dragoste pe care le-am avut în ultimii ani, şi-ncercam să citesc o carte care trata controversatul subiect al iubirii. În faţa mea era un domn între două vârste, cu părul nins la tâmple şi privirea blândă, care de mai bine de o oră mă studia parcă în aşteptarea unei mişcări cât de mică din partea mea. Îi simţeam privirea fixată asupra mea, deşi în faţa ochilor nu vedeam decât înşiruirea de cuvinte ce conturau o idee la care mă gândisem şi eu nu demult: "...oamenii respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe care le ascunde glasul fiinţei îndrăgite". După fiecare idee în care desluşeam atât de bine situaţia mea, îmi aruncam privirile pe fereastră vrând să leg acele cuvinte de o imagine anume. Tocmai treceam peste un pod la poalele căruia se-ntindea albastru şi liniştit Argeşul. Umbra unei păsări în zbor se aşeza deasupra tremurului apei, ca o săgeată cenuşie...

....trei femei îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, purtând pe chipuri nişte măşti groteşti, ne fac semne să le urmăm. Ne ridicăm de pe scaune şi coborâm rând pe rând, ca-ntr-un cortegiu funerar, treptele ce duc spre o încăpere înaltă şi foarte lată, scăldată toată în întuneric. În noua cameră ne întâmpină un domn îmbrăcat într-un costum alb şi purtând o pălărie de aceiaşi culoare. Pe umăr i se odihneşte o tarantulă care, cu cât mă apropii mai mult, cu atât îmi pare că e adevărată şi că-şi mişcă picioruşele acoperite de puf negru. De acum începe Infernul... Oameni fără sex şi vârstă, îmbrăcaţi toţi la fel şi purtând acelaşi măşti închipuind capete de porci, dansează haotic pe o muzică sinistră. Femei cu chip de morţi zboară pe deasupra nostră dând din mâini şi din picioare, sfidându-ne cu râsul lor grotesc, în timp ce scântei cad peste capetele noastre ca o ploaie de stele arzătoare. Flăcările îmi încălzesc obrajii, făcându-mă să mă dau înapoi tocmai când Mefisto, îmbrăcat în roşu, tr...

Nimeni nu îmi spune că sunt o persoană rea. Toţi din jurul meu se feresc să afirme un lucru pe care eu îl ştiu atât de bine şi fac asta din două posibile motive...pentru a nu mă supăra, ştiind cât de uşor le-ar fi sau pentru că nu au descoperit încă acest aspect atât de caracteristic personalităţii mele. Sunt plină de defecte şi nu accept să mi se spună că am greşit, chiar dacă ştiu foarte bine că aşa e. Nu ştiu să spun Iartă-mă! sau Ai dreptate!, considerând că asta ar putea fi o slăbiciune din partea mea. Sunt plină de contradicţii, dar vreau ca măcar cei din jur să mă creadă puternică şi sigură pe mine, fiindcă eu nu pot. Îmi place să îi văd suferind din cauza mea pe cei pe care-i iubesc, luând suferinţa lor drept dovada faptului că sunt importantă pentru ei. Supuşi astfel la nenumărate teste constând în supărări nemotivate din partea mea şi frământări din partea lor, ajunge să-mi fie milă de ei şi să mă simt la rândul meu ca o nemernică. Deseori încerc să fac un pact cu mine în...

Începusem cu gândul să abordez tema fanatismului atât de caracteristic oamenilor fără personalitate, a celor care ajung să idolatrizeze o idee, un sentiment, sau în cel mai rău caz, un alt om. Deşi nu sunt de acord cu această formă de admiraţie dusă la extrem, întotdeauna am încercat să pătrund în mentalitatea oamenilor de felul celor la care fac referire, să înţeleg ce îi determină să-şi aleagă un idol la picioarele căruia să-şi pună toate visurile şi speranţele. În general, tot ce am reuşit să aflu a fost că sunt mai multe tipuri de oameni care au un idol, însă dau două exemple frecvent întâlnite: unii care admiră exagerat de mult o persoană şi vor să ajungă precum ea, şi alţii care se îndrăgostesc la propriu de omul admirat( fie el cântăreţ, poet, actor sau sportiv, de regulă celebru, însă există şi foarte mulţi fanatici religioşi care sunt, din punctul meu de vedere, într-o stare mai avansată decât ceilalţi). Mă pasionează şi mă sperie în acelaşi timp până unde pot ajunge oamenii d...

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept! Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns. Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă si...

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos. Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună... Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios. Sunt îndrăgostită! Iu...

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare: -Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele. Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi. La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună d...

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează: -Mă iubeşti? -Da. -Minţi, târfă! Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde. Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte. - Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei! - Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui. - Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port? - Ca şi până acum ! - Până acum am fost orb. I...

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă. M-am măritat cu u...

Iubim bărbaţii pentru că sunt mai puternici şi mai siguri în gesturi, pentru că au grijă de noi chiar şi atunci când nu le suntem iubite, pentru că ne mint frumos, pentru că au mâini mari şi frumoase, pentru că nu sunt interesaţi de modă, pentru că pot folosi anumite cuvinte fără a fi vulgari. Pentru că ne dăruiesc flori chiar dacă nu le face plăcere, pentru că ne bat mereu la şah sau ne lasă să câştigăm. Pentru că nu recunosc faptul că sunt romantici, pentru că le stă bine când fumează. Pentru că sunt mai perverşi decât noi, deşi nu o acceptă. Pentru că nu le place să vorbească mult la telefon sau să scrie mesaje. Pentru că nu recunosc frumuseţea unui alt bărbat şi apreciază femeile frumoase. Pentru că nu observă o pereche de cercei noi şi nu ţin cont dacă ne-am asortat hainele. Pentru că le place să ne facă curte şi nu cedează uşor. Pentru că nu ne lasă niciodată să plătim consumaţia la restaurant sau în orice altă parte. Pentru că ne lasă să alegem locul de întâlnire. Pentru că le ...

- Apariţia ochilor albaştri e simplă: un om stătea pe o plajă pustie şi privea marea...Zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii lui au căpătat aceiaşi culoare ca a mării. -Sună a legendă...Unde ai citit asta? -Nicăieri. Am inventat-o acum. Nu am mai găsit niciun sentiment la fel cu cel pe care îl am atunci când merg la mare. Un sentiment de libertate şi poezie. E drumul acela scăldat în soare, în timpul căruia răsună melodiile de la Vama Veche. E marea albastră şi verde, care poartă vapoare de pene pe valurile ei; pescăruşii. E vântul obositor ce te-ndeamnă la somn şi visare. E atmosfera de splendoare-n firesc. E locul pe care îl iubesc cel mai mult, şi pe care l-aş privi zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii mei ar căpăta culoarea lui.... - Vreau pantalonii mei scurti! - Eu vreau sa ascult Vama Veche! - Eu vreau să mă plimb cu bicicleta pe o stradă pustie! În completare.... http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4&feature=related

Ceasul mare al gării, acoperit până la jumătate de zăpadă îngheţată, arăta ora unsprezece...sau zece. Era noapte şi iarnă târzie, iar vântul bătea uscat şi rece în ferestre închise, scoţând sunete înfiorătoare. Cu geanta pe genunchi, aştepta să vină trenul, în timp ce-şi sufla în palmele înroşite de frig . Era îmbrăcată într-un palton subţire, de culoare închisă, cu capul dezgolit şi urechile amorţite; privea în direcţia din care trebuia să vină trenul mult aşteptat. Pe peronul pustiu se auzeau doar paşii bărbatului ce aştepta trenul din direcţia opusă. Mergea cu pas nehotărât de la un capăt la altul, ţinând privirea în pământ. Târa după el un geamantan negru, cu fermoarul stricat. Doi străini pe un peron, într-o noapte de iarnă. Sună a început de idilă, nu-i aşa? Într-adevăr, ar putea fi, dacă femeia nu ar avea patruzeci şi şapte de ani şi n-ar fi o văduvă ce-şi aşteaptă trenul spre casa unde îi va regăsi pe cei doi copii ai săi. Ar putea fi, dacă bărbatul nu ar avea douăzeci şi tr...