Joc de copii

A urcat câte două trepte pe scările în formă de spirală până a ajuns în fața ușii cu numărul 209 și s-a oprit să-și tragă sufletul. Simțea că face un lucru greșit și se aștepta la o reacție urâtă. Privea ușa groasă de lemn și se gândea că e penultima oară când o vede, ultima fiind atunci când i se va trânti în nas.
Cu palma transpirată a bătut ușor în ea, însă fără niciun rezultat. A bătut încă o dată și într-un târziu din spatele ei s-au auzit pași. Sudori reci au început să-i alunece pe șira spinării; buchetul de flori îmbrăcat în staniol tremura în mîna dreaptă, în timp ce ușa se deschidea, permițând luminii dinăuntru să se răsfire pe colidorul întunecat.
- De ce ai venit? a auzit vocea dragă care acum părea supărată.
-Să...
-Să te iert?
-Da, Ana. Să mă ierți...
-Pentru ce?
-Pentru că am fost...
-Și atât, nu-i așa? Pentru că ai fost și atât.
Fata avea ochii mari și veryi ca un câmp infinit de trifoi. Stătea în cadrul ușii, frumoasă și tristă, purtând rochia ei decolorată de casă și mușcându-și buzele pentru a nu izbucni în plâns.
- Am fost rău și știu că tu nu meriți asta.
-Știi acum, atunci nu știai.
-Nu știam, și-mi pare rău!
I-a întins buchetul cu florile care aproape s-au ofilit după ce tot drumul le-a strâns cu putere tulpinile în mâna lui tremurândă. Fata le-a luat încercând să-și reprime zâmbetul și a dispărut în casă fără să-l poftească înăuntru, întorcându-se după câteva minute îmbrăcată de stradă:
-Vreau să mergem la leagănul nostru! a exclamat veselă, pornind în grabă pe scări, urmată de băiat.
Leagănul nostru era o băncuță albă dintr-o margine de parc, acolo unde în trecut se jucau copiii cartierului. Parcul era la câteva străzi depărtare, în spatele unui bloc cu zece etaje și al unei benzinării recent contruite, ceea ce făceaca în timpul zilelor caniculare de vară să nu fie o alegere bună pentru copiii dornici de jocuri și umbră. Mirosul de benzină înlocuia acum parfumul florilor de tei și al trandafirilor pe care cîteva locatare se străduiau să îi salveze de arșiță și de mîinile celor mici.
-Promiți să nu te mai porți urât? l-a întrebat fata în timp ce se așeza pe băncuța care se clătina șchioapă-ntr-un picior, dând impresia că este leagăn- de aici și denumirea sa.
-Promit.
-Și-mi mai promiți ceva?
-Da. Spune.
-Promiți că am să fiu soția ta când vom fi mari?
-Promit.

Zece ani mai târziu, băncuța fusese desființată, în locul ei apărând un topogan ce reprezenta atracția noilor generații de copii. Alte băncuțe fuseseră așezate la umbră, special pentru părinții care profitau de vremea frumoasă și își aduceau copiii în parc, supraveghindu-i îndeaproape.
Pe una dintre băncuțe stăteau cei doi tineri, privind cu ochi melancolici spre trecut și simțind că își retrăiesc copilăria în acel parc proaspăt renovat care gemea de strigăte subțiri și tropăieli de săndăluțe.