Colţ de literatură

     Ți se pare că ai ajuns într-un punct al vieții în care toate lucrurile s-au așezat în forma corectă- ai o familie frumoasă, un job satisfăcător, planuri nenumărate pentru viitor- si îți încrucișezi drumul cu o altă femeie care îți spune că nu ești suficientă.   Vorbești prea mult, îți ții din scurt bărbatul și-ți crești copiii să devină niște răzgâiați fără respect.  Ești prea slabă sau prea grasă, te machiezi prea mult sau prea puțin, miroși mereu a mâncare sau prioritizezi jobul în fața familiei.  Nu ai niciun hobby și ești plictisitoare sau ai prea multe hobby-uri și prea puțin timp pentru lucruri importante.  Vrei să atragi priviri- ești usuratica sau complexată ori nu ai deloc grijă de aspectul tău fizic și bărbatul își va găsi cu siguranță alta mai tânără și mai frumoasă.   Și, venind de la o femeie cunoscută, observațiile pot trece drept invidie și atât. Însă, când ți se întâmplă o tragedie și femei necunoscute ...

    Trenul șerpuia pe șine, prin tuneluri întunecate, în mijlocul pădurii sau pe câmpii în culori triste de toamnă, semănând cu o râmă mizeră ce-și poartă nimicnicia prin pământ. Un șuier discret ce te-mbie la somn și călătorul din fața mea care arată de parc-ar fi rupt dintr-un film polițist: trenci negru cu gulerul săltat spre urechi, privirea atentă și o mică grimasă de aroganță în colțul gurii. Astfel l-am cunoscut pe Tudor, într-o perioadă în care eram hotărâtă să fug, să mă redescopăr, să fac pace cu mine însămi sau alte sloganuri de dezvoltare personală foarte populare pe atunci. Voiam un peisaj nou, departe de casă, de fostul soț, de România, de tot...Iar pentru asta mi-am luat un bilet doar dus spre Austria, o geantă cu câteva haine și buletinul, o sticlă cu apă și un plan incert. În gara centrală din Viena mă aștepta o prietenă de-ale mătușii mele, nemțoaică vorbăreață și primitoare, dispusă să-mi ofere o cameră în casa ei contra unei sume deloc modice.   Ob...

 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...

 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...

 Sunetul greierilor prin frunzișul des și o motocicletă îndepărtându-se cu încetinitorul. O noapte fără lună, un cer brăzdat de nori, iar eu, înfofolită într-o pătură subțire, mă dau alene în leagănul din curte care scârțâie cu un oftat prelung, enervant. Este sfârșit de vară, toate planurile au fost alcătuite și consumate, iar în față am lunga toamnă plină de schimbări. Miros de veșted, de struguri striviți, zile scurte, dor de mare.  Dacă aș putea să opresc timpul, l-aș lăsa să atârne suspendat în noaptea asta calmă, când toți cei iubiți dorm cupeinși de vise la adăpostul casei, când încă mă simt tânără și plină de speranță. Când pot spune: uite, sunt fericită! Am tot ce îmi doresc! Și restul viitorului să fie o continuă repetare a aceleiași senzații.

    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...