Kassandra, leandri și cicade

 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.

  Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.

   Hotelul nostru era ascuns într-o oază de verde, în plin zgomot de cicade care te înnebuneau prin constanța lor ca fâsâitul unui aparat radio prins între două posturi, ca picătura chinezească. Cât era ziua de lungă, indiferent de temperatură, cicadele își luau conștiincioase locul pe pereții hotelului, prin desișul de pini și cântau înfoindu-și abdomenele. Noaptea lăsau locul greierilor, niște insecte mai înțelegătoare cu nervii noștri de orășeni "alergici" la natură și țânțarilor care roiau pe la plasele ferestrelor căutând loc să se strecoare înăuntru.

  

  Întâlnirea cu Marea Egee a fost o revelație. Părea compusă din două fâșii late de apă, fiecare în altă nuanță de albastru, fără să pară a avea legătură una cu alta. În prima zi nu erau deloc valuri, închipuie-ți un lac imens și liniștit, ușor înfiorat de adierea vântului, incredibil de curat și plin de peștișori agitați, de pietre care sclipesc în soare. Nisipul, însă, era zgrunțuros și cu pietricele, făcând imposibilă vânătoarea de scoici cu care m-a obișnuit litoralul românesc.

 

  Kriopigi, cu centrul lui agitat, plin de mașini, este un sat vechi care încă păstrează clădiri de demult, cocoțate pe un deal la care se ajunge pe drumuri circulare. Și acolo mi-a plăcut vegetația! Rodii aveau fructele cât pumnul unui copil și copacii cresc în legea lor, palmieri imenși în curți îngrijite, dar și păduri de pini cu crengi ofilite așteptând parcă doar o scânteie ca să se aprindă. Este un amalgam diferit de locurile cu care am fost obișnuită și de aceea, prin contrast, mi s-a părut fascinant.

 Pe timpul zilei, terasele sunt goale, unele chiar închise. Au perioada de siesta la mijlocul zilei, când căldura și umiditatea sunt aproape insuportabile. O singură terasă primea clienți la prânz și cei mai mulți erau români. Mâncarea este bună, nu atât de variată pe cât mă așteptam. Am plecat de acolo cu două rețete pe care le repet până când ori îmi ies la perfecție, ori mă plictisesc de gustul lor și le uit pentru o lungă perioadă de timp.

 

     Am stat zece zile în Grecia, am vizitat mai multe plaje, fiecare cu particularitățile ei- plaja din Kalithea mi s-a părut cea mai frumoasă, îndeplinindu-mi toate criteriile: mare limpede și nisip fin, intrare lină în apă, terase cu mâncare gustoasă, porțiuni de plajă cu șezlonguri dar și pentru cearșafuri, toalete aproape.

  Și am alternat între dorința de a nu mai pleca niciodată și cea de a pleca mai repede acasă (din cauza temperaturii dificile, a umidității din aer într-o perioadă pe care o crezusem inofensivă- luna iunie).

 

 

A fost locul ideal pentru a-mi crea o primă impresie despre Grecia, urmează insulele pictate în alb și albastru.