Sfârșit de vară

 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.
 Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în cotorul de pară pe care l-am îngropat în nisip când eram de vârsta lui sperând că o să crească un păr.
- Mami, vino să vezi ce-am găsit! mă strigă copilul la realitate, agitând brațele spre ceva ce se mișcă în apă.
Un crab cu un singur clește se luptă cu valul care îl împinge pe uscat în timp ce el, vizibil disperat, vrea să se redea mării.
- Ce face, mami?
- Încearcă să supraviețuiască.
- Adică?
Îmi dau seama că este la vârsta la care cuvintele mari sunt doar sunete fără rost, când totul trebuie să aibă o explicație simplă și o rezolvare imediată. Iau un băț și împing ușor crabul care șchiopătează diform până când e înghițit de valuri și sper că gestul meu o să rămână mărturia că am fost acolo.
 Când e timpul să plecăm, îmi iau rămas bun în gând de la mare ca și cum ar fi o ființă, așa cum fac de când mă știu, și mă-nedrept fără chef spre încheierea unei alte veri.