Aida

 

  S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.

  Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.

 O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.

 Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemată: "Aida! Plecăm acum, iubita mea!" Deși avea aerul că se distrează formidabil alergând în întâmpinarea valurilor și lăsându-se prinsă, se întoarce la mama ei care o încalță în grabă și o ia în brațe. Când am urcat din nou în mașină, am văzut trecând prin ochii ei verzi, strălucitori, peste obrăjorii proaspeți și înfierbântați, umbra unei sincere păreri de rău.

  Străbatem strada îngustă, șerpuitoare, care duce la o așezare de case moderne, lăsând în urmă marea cu sunetul ei vibrant, și ajungem la o terasă cu pereți albaștri și acoperiș de stuf amintind de construcțiile specifice Deltei Dunării. Aida alege o masă în centrul localului și trage lângă ea cutiuța metalică cu șervețele, solnița, sticluțele de ulei și oțet, aranjându-le pe fiecare într-o ordine știută doar de ea. Din când în când oftează, nici măcar mirosul îmbietor de pește prăjit nu o poate readuce cu gândul în prezent, ci caută cu privirea marea și nisipul.

 O admir și înțeleg; copilul din mine se reîntoarce de fiecare dată când sunt pe litoral și, când o văd pe Aida, mi-ar plăcea să fiu din nou mică, să ne jucăm împreună cu bucuria aceea lipsită de griji pe care doar copiii o pot avea.