Cine sunt eu?

 

  Trenul șerpuia pe șine, prin tuneluri întunecate, în mijlocul pădurii sau pe câmpii în culori triste de toamnă, semănând cu o râmă mizeră ce-și poartă nimicnicia prin pământ. Un șuier discret ce te-mbie la somn și călătorul din fața mea care arată de parc-ar fi rupt dintr-un film polițist: trenci negru cu gulerul săltat spre urechi, privirea atentă și o mică grimasă de aroganță în colțul gurii. Astfel l-am cunoscut pe Tudor, într-o perioadă în care eram hotărâtă să fug, să mă redescopăr, să fac pace cu mine însămi sau alte sloganuri de dezvoltare personală foarte populare pe atunci. Voiam un peisaj nou, departe de casă, de fostul soț, de România, de tot...Iar pentru asta mi-am luat un bilet doar dus spre Austria, o geantă cu câteva haine și buletinul, o sticlă cu apă și un plan incert. În gara centrală din Viena mă aștepta o prietenă de-ale mătușii mele, nemțoaică vorbăreață și primitoare, dispusă să-mi ofere o cameră în casa ei contra unei sume deloc modice.

 Obosită și oarecum plictisită de stat pe scaun, mi-am scos căștile și am căutat o melodie care să nu aibă valoare sentimentală- pe vremea aceea orice lucru îmi aducea aminte de căsnicia mea eșuată. Am găsit ceva de la Lady Gaga și am vrut să dau play, când bărbatul din fața mea și-a dres vocea ca și cum ar vrea să-mi atragă atenția:

-V-a căzut ceva, a spus imediat.

Portofelul meu jerpelit, cu banii și actele ieșind din el ca niște cărți expuse pe masa de poker.

 Am zâmbit în semn de mulțumesc, gândindu-mă iată! Domnul este român, deși nu pare. Trebuia să-mi fi dat seama.

-La ce stație coborâți? m-a întrebat mai departe și astfel am început o conversație ce a durat până a doua zi de dimineață. Era amuzant dar totodată sobru, așa cum îmi imaginam că sunt unii englezi; câteodată cădea pe gânduri din senin, cu privirea spre peisajul fugitiv de pe fereastră, lăsându-mă cu o întrebare pe buze. Apoi revenea schimbând subiectul, vorbea despre lucruri generale și nimic personal, însă pe atunci era tot ce aveam nevoie. Nicidecum nu voiam să ascult povești triste, așa cum era a mea.

 Înainte de a coborî, am stabilit să ne întâlnim peste o săptămână în aceeași gară la ora 17 și să luăm cina împreună. Fără schimb de numere, fără adrese sau nume de familie, gândindu-ne că astfel suntem interesanți și romantici ca-ntr-un film american plin de clișee.

  În acea zi de marți, după ce am intrat în mai multe magazine în căutarea unei rochii deosebite (orice rochie ar fi fost deosebită pe lângă geanta mea plină de haine lejere, in culori monotone, bătrânești), m-am aranjat și mi-am ondulat părul cu un aparat de-al proprietarei care părea mai degrabă o improvizație gata oricând să explodeze. Apoi am scos la plimbare cocker-ul casei fiindcă, se pare, curtea de câțiva metri pătrați nu era suficientă pentru un cățel atât de mic.

 Era trecut de 16:45 când am plecat spre gară și am ajuns cu întârziere la locul întâlnirii, înfofolită în paltonul meu gri și cu un șal imens de lână înfășurat de două ori în jurul gâtului- era un început de decembrie geros care-mi anula speranța de a arăta ca un fotomodel scos din reviste. Am parcurs peronul cu pas grăbit, de la un capăt la altul, apoi din ce în ce mai încet, mai măsurat: unu, doi, trei...douăzeci și opt, douăzeci și nouă...Ceasul mare al gării arăta ore 18:15, suflul meu se transforma în abur imediat ce ieșea de pe buze și cerul părea încremenit cu stelele lui imposibil de numărat. M-am gândit că poate am ajuns prea târziu sau poate că a uitat de promisiunea întâlnirii, însă nu am suferit prea tare. Ce mai contează încă o lovitură în orgoliu, mai ales când e fără de martori?

 M-am întors la cazare și m-am schimbat în pijamale mele comode, mi-am privit chipul în oglindă- obosită și ciufulită, cu ochii triști și cearcăne vizibile chiar și prin stratul de fon de ten, cu o întrebare nerostită pe buzele întredeschise: cine sunt eu, de fapt?