despre prietenie
De-ar fi să caracterizez oamenii din viaţa mea, i-aş denumi călători: unii pleacă şi mă uită pentru totdeauna, pe unii îi rog să se întoarcă, iar pe alţii îi îndemn să plece...Şi totuşi nu rămân niciodată singură, deoarece există o călătoare care revine mereu la scurte intervale de timp, făcându-mă părtaşă la poveştile ei din locurile îndepărtate pe care le vizitează.
O văd mereu zâmbitoare, plimbându-se pe lungul peron al vieţii mele, cunoscându-l atât de bine încât într-o iarnă am vrut s-o izgonesc, s-o rătăcesc de mine...şi-am reuşit... Alţi călători au venit şi au plecat, în timp ce ea-şi aştepta trenul cu lacrimi în ochi, sperând la o bruscă răzgândire din partea mea.
Dintre toţi călătorii, la ea ţin cel mai mult şi totuşi pe ea am rănit-o ca pe nimeni altcineva. Ei i-am mărturisit toate mizeriile gândului meu, convinsă că nu merit să fiu atât de importantă pentru cineva atât de bun. Pe ea am umilit-o, am făcut-o să sufere bucurându-mă de lacrimile ei ca dovada faptului că sunt un om rău ce nu merită să fie iubit.
Cu toate astea, a revenit zâmbitoare, cerându-şi iertare pentru tot ce n-a greşit...
De ce rănim oamenii care merită iubiţi?
Comentarii
Trimiteți un comentariu