Phoenix

Mă aflam în tren, după unul din multele eşecuri în dragoste pe care le-am avut în ultimii ani, şi-ncercam să citesc o carte care trata controversatul subiect al iubirii. În faţa mea era un domn între două vârste, cu părul nins la tâmple şi privirea blândă, care de mai bine de o oră mă studia parcă în aşteptarea unei mişcări cât de mică din partea mea. Îi simţeam privirea fixată asupra mea, deşi în faţa ochilor nu vedeam decât înşiruirea de cuvinte ce conturau o idee la care mă gândisem şi eu nu demult: "...oamenii respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe care le ascunde glasul fiinţei îndrăgite".

După fiecare idee în care desluşeam atât de bine situaţia mea, îmi aruncam privirile pe fereastră vrând să leg acele cuvinte de o imagine anume. Tocmai treceam peste un pod la poalele căruia se-ntindea albastru şi liniştit Argeşul. Umbra unei păsări în zbor se aşeza deasupra tremurului apei, ca o săgeată cenuşie indicând direcţia spre care mergea trenul.

Domnul din faţa mea părea că-mi citeşte gândurile după zâmbetul, apoi după încruntarea mea indiscretă. Pe genunchi ţinea şi el o carte groasă, cu coperţile portocalii, al cărui titlu m-am chinuit secunde bune să îl citesc, deoarece era invers. " ART and ARHITECTURE- LOUVRE". Printr-un gest cât se poate de firesc, ca din întâmplare, a întors cartea astfel încât să văd mai bine ce scrie pe ea. Nu mă privea, ci urmărea peisajul fugitiv de afară, aşa cum făcusem şi eu cu câteva minute în urmă.

Mă simţeam singură, şi-mi plăcea şi-mi displăcea în acelaşi timp. Îmi plăcea fiindcă era linişte şi-mi puteam asculta gândurile, îmi displăcea însă fiindcă aveam nevoie să vorbesc cu cineva, să dau drumul tuturor ideilor care mă măcinau aşa cum întorci pe dos o pungă lăsând să cadă din ea produsele cumpărate.

Vroiam să fiu ascultata, aşa cum nu mai fusesem niciodată, aşa cum nimeni nu ştie să asculte. Până la capăt, fără a mi se înlocui cuvintele cu cele pe care are de gând să le rostească celălalt drept răspuns. Aveam nevoie de cineva care să tacă, ca şi cum aş fi vorbit cu mine însumi; însă nici măcar monologurile nu sunt eficiente pentru suflet atunci când nu sunt auzite de nimeni. Degeaba am plâns de atâtea ori cu faţa scufundată-n pernă, dacă vinovatul de acele lacrimi nu a aflat niciodată cât rău mi-a făcut. Degeaba am strigat între patru pereţi c-am să mă schimb, dacă nimeni nu şi-a dat seama de schimbare. Degeaba am şoptit sincer "Te iubesc", dacă el nu a ajuns la urechile care trebuiau să-l audă.

La aceste gânduri meditam când, cu o voce surprinzător de caldă, bărbatul din faţa mea a întrerupt tăcerea impusă de politeţe:

- Îţi place cartea?

- Da...e interesantă! am răspuns cu vocea răguşită de atâta tăcere.

- Am citit-o şi eu când eram cam de vîrsta ta şi ţin minte că m-am regăsit foarte mult în personalitatea eroului principal. E un scriitor mare, a ştiut cum să claseze pe tipologii personajele astfel încât fiecare cititor să se regăsească într-o oarecare măsură în romanul lui.

Limbajul lui cu pretenţii de intelectual m-a făcut să zâmbesc fără să vreau, întrebându-mă de ce-mi vorbeşte aşa...Pentru a mă impresiona cu evidenta lui cultură ( cel puţin în materie de literatură ) , sau pentru că mă consideră o persoană interesantă tocmai prin simplul fapt că citesc o carte destul de greoaie pentru vârsta mea?

- Şi totuşi eu nu m-am regăsit, cel puţin până acum, în niciun personaj de-al lui...am minţit cu scopul de a-i da teoria peste cap.

El a zâmbit însă calm, aproape cu îngăduinţă, şi deschizând albumul de artă pe care-l ţinea pe genunchi, a început să-l răsfoiască fără rost în timp ce-mi spunea cu aceiaşi voce caldă:

- Poate nu te regăseşti acum, dar mai târziu vei fi pusă în situaţiile respective, sau vei adopta o oarecare ideologie după care-ţi vei ghida viaţa. De asta e foarte important ce citeşti, fiindcă literatura te poate influienţa fie pozitiv, fie negativ, îţi poate schimba foarte mult mentalitatea. E bine că ai ales un autor atât de mare, şi sunt convins că după el nu te-ai mai putea întoarce la unul mai puţin profund şi filosofic.

- Aşa este. De fapt, acum îmi dau seama că semăn foarte mult cu personajul feminin. La fel ca şi ea...

Mă privea cu aceiaşi ochi blânzi, aşteptând să continuu. Îmi inspira încredere fără să-mi dau seama exact prin ce, aşa că am decis să-l aleg drept străinul căruia să-i pot încredinţa nişte gânduri pe care în altă împrejurare şi cu altă persoană nu le-aş putea dezvălui.

-...la fel ca şi ea mă las doborâtă de propriile-mi visuri irealizabile şi mă complac într-o stare de nepăsare faţă de mine, concentrându-mi toată atenţia asupra persoanei iubite. Iubesc până la uitare de sine o idee, până când mă epuizez sufleteşte, asemeni eroinei de altfel...

- O iubire bolnăvicioasă...

- Cam aşa ceva. Însă-mi trece la prima urmă de îndoială pe care mi-o trezeşte obiectul idolatrizat, şi-atunci renasc de parcă aş fi o phoenix..Mai încrezătoare, mai puternică... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi...

- Te înţeleg foarte bine. Tu rezumi în câteva cuvinte exact ce înseamnă dragostea la tinereţe. Iubeşti iubirea, copilă, la fel ca toţi tinerii! iar ăsta e un lucru foarte frumos, atât timp cât îţi impui anumite limite. Trebuie să realizezi că nu tot ce zboară se mănâncă, cum se spune în popor...

Renunţase la tonul formal, cu pretenţii de intelectualitate, şi-ncepuse să-mi vorbească asemeni unui părinte. Mai mult de patruzeci de ani nu părea să aibă, în ciuda tâmplelor albite şi a ridurilor care-i încreţeau fruntea, dându-i un aer de nobleţe. Instinctiv i-am privit mâinile; erau albe şi păreau fine, dovadă că nu cunoştea munca grea a câmpului aşa cum bănuisem la început.

- Ai grijă însă să nu treci pe lângă adevărata dragoste în căutarea iluziilor...

Trenul ajunsese în staţie. Vecinul meu de compartiment şi-a luat valiza care părea grea după efortul lui de a o susţine, şi se opri o clipă stând în picioare:

- Dacă ai nevoie să vorbeşti cu cineva, ştii unde mă găseşti...

Afirmaţia aceasta m-a uimit...Uitase să-mi spună unde să-l găsesc...

Câteva luni mai târziu, într-una din frecventele excursii pe care le făceam de la Bucureşti la părinţi şi invers, l-am regăsit pe domnul cu care vorbisem şi ale cărui cuvinte nu le uitasem încă- era preot la o bisericuţă de cărămidă de lângă Curtea de Argeş. M-a întâmpinat cu aceiaşi privire blândă, zâmbindu-mi în semn că mă recunoaşte, şi m-a întrebat fără alte introduceri:

- Ţi-ai regăsit drumul, Phoenix?

- Da, părinte, mi-am regăsit adevăratul drum. Am învăţat să iubesc dincolo de idei.