Morgana

Mă gândeam cum aş putea descrie o senzaţie folosindu-mă de o imagine, când în metrou a urcat o doamnă. Nu era nici prea înaltă, dar nici scundă datorită pantofilor cu toc pe care-i purta. Era îmbrăcată într-un palton lung şi cenuşiu-verzui, iar peste umeri îşi petrecuse un şal în mai multe nuanţe de verde care se termina la margini cu nişte ciucuri mari, de aceiaşi culoare. Părul blond bătând spre alb îi era desprins şi se revărsa pe umeri, contrastând plăcut cu verdele şalului, iar pe chipul inexpresiv doar ochii mari şi albaştri îţi atrăgeau atenţia. Păreau două oceane care, privite cu atenţie, se apropiau unul de celălalt.

Femeia nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar nici mai puţin de patruzeci, mâinile albe cu degete subţiri şi elegante îi trădau încă tinereţea şi totuşi petele ce-ncepeau să se zărească pe ele erau dovada faptului că viaţa nu-i fusese uşoară, în ciuda aerului de bunăstare materială pe care-l risipea.

În timp ce se aşeza pe scaunul pe care un domn amabil i-l cedase, cu o mişcare bruscă şi-a scos din buzunar mobilul care începuse să sune cu o melodie lentă, aproape imperceptibilă. Atunci i-am putut auzi şi vocea, care era foarte calmă şi, spre surprinderea mea, nu articula cuvinte cunoscute. După câteva secunde mi-am dat seama că nu e româncă şi cu un efort de o clipă am auzit câteva sunete care mi-au dat de înţeles că obiectul meu de studiu era o franţuzoaică.

Vorbea încet, cu privirea în podeaua vagonului, ţinându-şi mâna rămasă liberă la ureche cealaltă pentru a auzi ce i se comunică în telefon. Din când în când încrunta sprâncenele şi-l ruga pe interlocutor să repete ce a spus, până când lipsa semnalului a făcut-o să amâne conversaţia.

Şi-a ridicat ochii spre mine, ca şi cum ar fi simţit că este privită şi a rămas aşa vreme îndelungată fără să mă vadă însă. Vestea primită era probabil una rea, deoarece tot chipul său cu trăsături frumoase se urâţise parcă îmbătrânind în câteva secunde cât în zece ani. Pe obrajii palizi păreau să-i curgă lacrimi, deşi nu plângea, iar buzele îi tremurau ca de frig.

Atunci am ştiut că iau parte la o întâmplare străină de mine, dar care m-a afectat atât de mult încât am simţit nevoia să o adun în cuvinte şi să-i dau o denumire. Chipul femeii din faţa mea părea însăşi transpunerea durerii sau a fricii în trăsături omeneşti...

După câteva secunde care mi-au părut foarte lungi, trenul a ajuns în staţie, iar doamna a coborât grăbită. Printre uşile între-deschise am apucat să o mai văd îmbrăţişând un bărbat, probabil chiar cel care îi cauzase durerea de mai-nainte.