Infernul lui Goethe

....trei femei îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, purtând pe chipuri nişte măşti groteşti, ne fac semne să le urmăm. Ne ridicăm de pe scaune şi coborâm rând pe rând, ca-ntr-un cortegiu funerar, treptele ce duc spre o încăpere înaltă şi foarte lată, scăldată toată în întuneric. În noua cameră ne întâmpină un domn îmbrăcat într-un costum alb şi purtând o pălărie de aceiaşi culoare. Pe umăr i se odihneşte o tarantulă care, cu cât mă apropii mai mult, cu atât îmi pare că e adevărată şi că-şi mişcă picioruşele acoperite de puf negru.

De acum începe Infernul...

Oameni fără sex şi vârstă, îmbrăcaţi toţi la fel şi purtând acelaşi măşti închipuind capete de porci, dansează haotic pe o muzică sinistră. Femei cu chip de morţi zboară pe deasupra nostră dând din mâini şi din picioare, sfidându-ne cu râsul lor grotesc, în timp ce scântei cad peste capetele noastre ca o ploaie de stele arzătoare. Flăcările îmi încălzesc obrajii, făcându-mă să mă dau înapoi tocmai când Mefisto, îmbrăcat în roşu, trece prin faţa mea trăgând de mână sufletul cumpărat şi arătându-i desfătările Iadului.

Femei sugerând nuditatea şi desfrâul, râsete nepământene, priviri reci de morţi şi cântece macabre prin veselia lor nefirească mă fac să mă simt atât de mică şi de neputincioasă încât încerc să mă pierd prin mulţime. Mă lipesc de persoana de lângă mine- un bărbat tânăr, cu chipul luminat pal de flăcările Iadului-şi mă-ntreb cum poate un om cu o privire atât de frumoasă şi de sinceră să ajungă într-un asemenea loc din care nimeni nu poate ieşi la fel cum a intrat?

Îmi este frică, şi caut din priviri un chip cunoscut, însă ceea ce ştiam ca fiindu-mi aproape, îmi este acum atât de îndepărtat şi straniu...Îmi simt obrajii arzând, iar mâinile îmi sunt îngheţate...Versuri...versuri nepământene la fel ca râsetele, măşti negre, stropi din pepenele zdrobit de podea şi cap de porc plimbat pe o tavă argintie, instinct, foc şi fum, pornografie, minciună, compromis, haos...Totul e ca un delir provocat de febra prevestitoare de moarte.

La gândul că mi-e frică mă cuprinde cel mai umilitor sentiment pe care-l pot avea pentru mine: mila. Îmi e milă de frica mea şi caut în jur confirmarea că nu sunt singură, însă toate privirile sunt concentrate sau doar curioase, niciuna nu e ca a mea. Sunt singură într-o mare de oameni ale căror chipuri îmi par acum la fel de hidoase ca ale dracilor ...

O dată cu încetarea torturilor sufleteşti la care suntem supuşi, se lasă ceaţă, şi un miros greu de hârtie arsă se împrăştie în toată încăperea. Mă întorc la locul meu ostenită, uitând tot în afară de acel sentiment atât de straniu şi de imaginea domnului în alb închipuind Diavolul, întrebându-mă totodată de ce are un cercel de argint în urechea dreaptă şi de ce nu-şi coboară măcar o clipă privirea asupra noastră...De teamă? De aceiaşi teamă pentru care nici eu nu vreau să-mi mai ridic privirea spre ceilalţi?

În semi-întunericul încăperii zăresc chipul cu trăsături plăcute al bărbatului acela pe care preţ de o clipă îl privesc, încercând să găsesc în ochii lui teama mea de adineauri. El îmi zâmbeşte însă calm, făcându-mă să înţeleg că nimeni şi nimic din exterior nu-mi poate alunga singurătatea, deoarece doar eu pot face asta...