În pas cu vremurile: despre Paşte

Mă simt de parcă o mână străină ar întoarce o clepsidră când pe-o parte când pe cealaltă, vânturând nisipul din ea. Totul se repetă an de an, şi deja-vu-ul ăsta m-a făcut treptat să-mi pierd bucuria faţă de venirea sărbătorilor pe care le văd toate la fel: golite de semnificaţii religioase. Respectăm tradiţiile într-un mod mecanic, fără să ne mai gândim ce reprezintă ele, iar la inutilitatea asta consimţită de noi toţi se mai adaugă şi lucruri străine de religiozitate-iar aici mă refer la cozile interminabile de la casele de marcat şi la apelurile disperate la urgenţe în urma intoxicaţiilor alimentare, indigestiilor sau a comelor alcoolice.

Dacă nu credem cu adevărat, de ce sărbătorim la nesfârşit Învierea lui Hristos? A înviat de atâtea ori încât încep să mă-ndoiesc de veridicitatea miracolului :)

Cât despre Tatăl Ceresc, care ne veghează fiecare mişcare de acolo, de sus, şi ne pedepseşte atunci când greşim...să-mi fie cu iertare că spun asta în vinerea mare, dar poate să fie şi vinerea mică fiindcă eu tot nu-l cred. Dumnezeu e în fiecare dintre noi, şi e acolo fiindcă avem constant nevoie de cineva cu care să vorbim, care să ne asculte, iar oamenii sunt atât de mici în nimicnicia lor şi atât de egoişti încât e mai eficient să zbieri în deşert decât să le vorbeşti lor.

Dumnezeu este pentru adulţi cum sunt prietenii imaginari pentru copii. Îţi imaginezi că te ascultă, că-ţi este alături, şi te simţi mai bine. Fără pupat icoane, fără înălţat slăvi, fără flămânzit în posturi şi fără " e păcat, te vede Dumnezeu!"...