despre fanatism

Începusem cu gândul să abordez tema fanatismului atât de caracteristic oamenilor fără personalitate, a celor care ajung să idolatrizeze o idee, un sentiment, sau în cel mai rău caz, un alt om. Deşi nu sunt de acord cu această formă de admiraţie dusă la extrem, întotdeauna am încercat să pătrund în mentalitatea oamenilor de felul celor la care fac referire, să înţeleg ce îi determină să-şi aleagă un idol la picioarele căruia să-şi pună toate visurile şi speranţele. În general, tot ce am reuşit să aflu a fost că sunt mai multe tipuri de oameni care au un idol, însă dau două exemple frecvent întâlnite: unii care admiră exagerat de mult o persoană şi vor să ajungă precum ea, şi alţii care se îndrăgostesc la propriu de omul admirat( fie el cântăreţ, poet, actor sau sportiv, de regulă celebru, însă există şi foarte mulţi fanatici religioşi care sunt, din punctul meu de vedere, într-o stare mai avansată decât ceilalţi). Mă pasionează şi mă sperie în acelaşi timp până unde pot ajunge oamenii de dragul unei idei de multe ori falsă, construită în jurul unei persoane.

Am ajuns deci la concluzia că trebuie, că am nevoie să scriu despre asta fiindcă am regăsit şi în mine această tendinţă de idolatrie a unor idei în general, însă o dată descoperită slăbiciunea, am încercat să o îndepărtez şi am reuşit oarecum, amintind de ea în repetate rânduri în personajele pe care vreau să le construiesc. Sunt interesanţi oamenii slabi, care au nevoie de un sprijin pentru a scăpa de realitate, care se auto-distrug treptat şi-şi reprimă orice urmă de voinţă proprie, făcând totul în favoarea dumnezeului lor.

Tot ei se mint că nu e nimic în neregulă cu pasiunea lor şi că se pot întoarce oricând din drumul ales.

Sunt lângă noi, sunt pretutindeni, deoarece omul este plin de slăbiciuni şi temeri, şi are nevoie de un reper în viaţă. Fie că iubesc într-un mod obsesiv persoana de lângă ei, atribuindu-i însuşiri inexistente, fie că aderă la un partid politic defectuos, crezând în el cu toată convingerea, fie că se luptă pentru captarea atenţiei unei celebrităţi, fie că, în sfârşit, cred cu tărie în Dumnezeul biblic şi-şi ghidează viaţa după cele 10 porunci...într-o oarecare măsură, toate acestea sunt nişte slăbiciuni pe care poate că le avem cu toţii la un moment dat, important este să ştim cum să le depăşim, şi să privim obiectiv viaţa şi oamenii de lângă noi.

Spuneam că am început să scriu cu gândul că trebuie să ating în sfârşit şi subiectul care mă preocupă de ceva vreme şi, deşi aveam mult mai multe de spus despre el, mă opresc aici. De două săptămână nu-mi mai stă gândul decât la nuvela pe care am început-o şi mă simt de parcă ar fi inspirată dintr-o experienţă proprie. E vorba despre o tânără care-şi iubeşte fratele într-un mod obsesiv, sfidând normalitatea legăturilor dintre rudele apropiate. Încerc să simt exact ce simte ea, deşi eu nu am un frate, fiindu-mi astfel mult mai uşor să inventez o dragoste care nu e cu putinţă. Povestirea cu pretenţii de nuvelă (nu ştiu încă unde să o încadrez) am să o postez pe site când va fi gata...Sper să fie suficient de convingătoare astfel încât să vă fac să vă-ndoiţi de noţiunea de fraternitate condiţionată de gradul de rudenie. Sau să mă consideraţi singura nebună care poate imagina aşa ceva!