Hoţia ca job

Am fost condusă într-o încăpere strâmtă care semăna cu o cameră cu nimic ieşită din comun, doar că lipseau patul şi şifonierul. Aici m-a întâmpinat un domn de-o vârstă incertă şi mi-a întins un scaun peste masa de birou cu o dexteritate caracteristică acrobaţilor. A aşteptat să iau loc, apoi mi-a explicat de ce mă aflu acolo, lucru pe care îl ştiam oricum mai bine decât el. Abia când a făcut un semn spre fereastră indicându-mi ceva, am văzut-o pe cucoana în costum alb fixându-mă cu privirile pe care în clipa aceea le-ar fi vrut săgeţi otrăvite.

Domnul din faţa mea vorbea încontinuu, punându-mi numeroase întrebări la care răspundea cucoana în locul meu, afişând o aroganţă demnă de-o maimuţă care a primit o banana fiindcă a stat cuminte în cuşca ei. Avea vocea mieroasă caracteristică femeilor obişnuite să trăiască pe spinarea bărbaţilor şi o mutră ce inspira acreala supunerii la toate capriciile acestora. Continua să peroreze pe aceiaşi voce scârţâitoare şi revoltată, eu însă o lucram cu imaginaţia: o acoperisem cu păr, îi lungisem botul şi mă zgâiam la ea ca la o maimuţă, trăgând-o de coadă cu o râvnă care mi-ar fi folosit mult dac-aş fi ştiut să o utilizez în scopuri productive.

Individul m-a trezit din răutăcioasa visare somându-mă să scot de unde am ascuns portofelul maimuţei...adică cucoanei. Nu avea nici burtă şi nici chelie ceea ce mă făcea să cred că părerea mea de până atunci despre poliţişti fusese eronată. Bărbatul din faţa mea nu doar că nu semăna cu un inchizitor sever, ci chiar avea o figură plăcută care te-ndemna s-o studiezi în căutarea unui defect oricât de mic, însă fără niciun rezultat. Nu frumos, ci mai mult carismatic; poliţistul acela putea concura fără nicio problemă cu marile frumuseţi masculine de la Hollywood.

Privirea lui parcă voit adumbrită de-o severitate impusă m-a făcut să simt un curent rece pe şira spinării, însă surâsul abia reţinut, uşor amuzat şi zeflemitor la adresa situaţiei penibile în care ne aflam toţi trei m-a făcut să ridic din umeri cu siguranţa pe care doar un om nevinovat o poate avea.

Cucoana în alb spumega cu nările dilatate şi degetele fremătătoare, încruntându-şi sprâncenele conturate naiv cu creion negru. În gând o înjuram de tot neamul, de la maimuţă încoace, atribuindu-i fel de fel de denumiri pe care cu greu le ţineam doar pentru amuzamentul meu.

" M-aţi văzut mai închisă la culoare şi m-aţi şi catalogat drept hoaţă?!"

" Te-am văzut cu ochii mei cum mi-ai băgat mâna în geantă!"

" Ce treabă are culoarea? Doamna aici de faţă îţi aduce acuzaţii grave"

" Unde mi-e portofelul, ordinaro?"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

" N-am luat niciun portofel! crezi c-aş băga mâna în geanta ta de prost-gust?! Pielea de şarpe nu se mai poartă demult!"

" O omor!"

"Doamnă, calmaţi-vă!"

Cei doi ofiţeri care au intrat pe uşa au avut parte de un tablou dinamic memorabil: personajul principal al acţiunii, eu, alergând în jurul biroului în timp ce personajul rău al poveştii, cucoana în alb, îşi flutura geanta demodată deasupra capului meu, iar personajul secundar, poliţistul, suna în disperare după "întăriri" care nu au întârziat să apară. Văzându-ne întrerupte, eu şi cucoana disperată după portofelul ei am rămas ca hipnotizate cu privirile aţintite la privirile nedumerite ale ofiţerilor, apoi ne-am reluat locurile docile în aşteptarea unui verdict. În favoarea mea, desigur. Ştiindu-mă fată nevinovată şi mai presus de toate inteligentă( aruncasem portofelul în cel mai apropiat şanţ până să mă prindă nebuna, iar "asociatul" meu a venit să-l culeagă de acolo după câteva secunde) am rămas mută până la sfârşitul inutilului interogatoriu. În afară de atuurile astea, neavând nici măcar 13 ani împliniţi, nu mă puteau trimite la puşcăria de care se temeau atât de mult fraţii mei, aşadar mă aşteptam la o pedeapsă insignifiantă cum ar fi o amendă pe care, după calculele mele, n-aveam s-o plătesc eu.

După vreo două ore de discursuri interminabile, întrebări puerile şi percheziţii, am scăpat din acel birou neprimitor şi-am dat fuga până la "asociatul" meu care-mi era şi frate. Portofelul era la el, însă avusese grijă, cât timp lipsisem eu, să-l uşureze considerabil de bani ceea ce a dus la alte lungi certuri fără niciun rezultat favorabil mie de astă-dată. Din banii însuşiţi ( fiindcă furaţi nu sună deloc frumos ), am primit doar 5 %, restul fiind împărţiţi de fraţii mei între ei.

M-am culcat îmbufnată, cu gândul că a trecut încă o zi de muncă inutilă, ca toate cele de până atunci de altfel, şi-am adormit visând la Italia şi la toate avantajele traiului acela îndepărtat şi fericit...