Jocul cu moartea

În faţa noastră se-ntindea ţărmul mărginit de imensitatea albastră a mării. Deasupra- cerul senin părea să se-nalţe tot mai mult ca o cupolă. La picioarele noastre se agitau furnicile viu colorate în preocupări efemere. Eram deasupra lumii.

O ameţeală de necontrolat mi-a cuprins tâmplele şi m-am dat doi paşi înapoi.

- De ce ţii degetele de la picioare strânse? m-a întrebat cineva care era lângă mine.

" De frică"; aş fi răspuns dacă însăşi frica nu mi-ar fi încleştat maxilarul.

Unul câte unul şi-au luat avânt şi, tăind aerul cu palmele împreunate deasupra capului, au căzut în apă despărţind valurile unele de celelalte. Toţi, cu excepţia mea. Simţeam că inima mi-a fugit de la locul ei şi s-a ghemuit în tâmpla dreapta, bătând acolo dementa să-mi spargă capul. Rămăsesem deci singură în toată întinderea verde de pe malul de pământ şi nu ştiam ce să fac. Până jos era mult prea mult; dacă plecam, eram laşă, iar dacă mă aruncam, eram sinucigaşă. Eu nu ştiam să înot, dar omisesem să le spun detaliul ăsta, la fel cum uitasem şi să-i rog să nu mă lase ultima...

Soarele îmi ardea ceafa şi umerii. Am închis ochii pe jumătate, atât cât să văd pe unde calc, am înaintat cu genunchii tremurânzi, apoi am strâns pleoapele cu putere şi m-am aruncat în gol, aşa cum văzusem că au făcut ceilalţi. În prima clipă mi-am regretat hotărârea fiindcă simţeam cum aerul îmi presează tot corpul, împingându-mă cu putere în jos. Ochii nu-i puteam deschide fără a mi se umple genele de lacrimi din cauza curentului şi deci nu puteam să văd cât mai am până la impactul cu apa.

Totul a durat o fracţiune de secundă în care nu ştiu ce gânduri mi-au venit în minte, în niciun caz cele de acum când descriu senzaţia. Ajunsă în apă, mi-am simţit corpul greu, ca izbindu-se de o stâncă, apoi apa sărată mi-a inundat timpanele şi nările, iar sunetul greoi de adânc al mării a fost ultimul pe care l-am auzit.

Când m-am trezit, eram pe mal cu hainele aproape uscate, murdare de nisip. Toţi s-au arătat mândri de curajul meu, însă doar eu ştiam prin câte focuri ale iadului am trecut de la hotărârea de a sări până la momentul în care am leşinat acolo, în adâncul mării, probabil fără nicio speranţă că încă n-am murit.