Andu

- Oamenii nu croiesc drumuri care să-i ducă în gol! s-a auzit vocea înceată dar totuşi hotărâtă a celui pe care prietenii îl strigă Andu, deşi pe el îl cheamă Adrian. Remarca lui, venită în momentul în care ne-am oprit toţi nedumeriţi la o răscruce de drumuri m-a făcut să îl privesc mai atent.

Veşnic cu un surâs absent pe buze ca-n aşteptarea permanentă a unei glume, tăcut până la muţenie şi retras în lumea lui, Andu nu mi-a atras atenţia în niciun fel până la constatarea respectivă. Abia atunci l-am observat: aproape înalt, brunet şi cu ochii negri adumbriţi de sprâncene nu atât goase cât negre la rândul lor, îmbrăcat cu un tricou de culoare incertă- verde-albăstruie, pantaloni de trening şi adidaşi.

Stând mereu în spatele nostru ca o oaie repudiată de turmă şi nepăzită de câini, îmi părea acum mai degrabă ciobanul liniştit din Mioriţa al cărui destin întunecat îl face să se poarte cu o incredibilă demnitate faţă de trădătorii săi. Zâmbetul veşnic absent şi interior îl priveam acum ca pe o taină fără dezlegare: De ce nu i-am dat atenţie acestui om?

După ce am ales calea cea bună, ghidaţi de ideea lui Andu-aceea că orice drum duce undeva, ne-am aşezat obosiţi pe nişte pietre, pasând de la unii la alţii singura sticlă de apă pe care o aveam la noi. Ne aflam într-o pădure de brazi la poalele cărora păream nişte furnici care, după ce au umblat pe jos mai mult decât le permite forţa fizică, tânjesc acum după apă, umbră şi odihnă.

- Încă o după-amiază ca asta şi ajung la 70 de kg, a întrerupt trilul păsărilor unul dintre băieţi. Ce sport, ce exerciţii, ce foamete? Expediţii la munte, şi ajung ca tras prin inel.

- Acum eşti tras în cerc d-ăla de la circ...a replicat altul.

Toţi au început să râdă. Am tras cu ochiul înspre Andu să-i surprind reacţia: nici una. Privea în pământ, în timp ce cu vârful adidasului împrăştia crenguţele uscate şi bulgării mici de pământ de la picioarele lui. Pe chip avea acelaşi surâs, însă acum nu-mi mai părea că e veşnic în aşteptarea unei glume, ci părea că-şi zâmbeşte sieşi.

Simţindu-se privit insistent, a ridicat ochii negri spre mine şi şi-a lărgit surâsul într-un zâmbet. Ceilalţi vorbeau şi râdeau mai departe, iar eu încercam să-mi ascund tulburarea luând parte la veselia generală. Din când în când priveam înspre el, atribuindu-i tot felul de reacţii care nu se prea potriveau cu stilul lui liniştit, bănuindu-l de sentimente faţă de mine şi închipuindu-mi cum ar suna un dialog între patru ochi cu el. Apoi îl îmbrăcam cu ajutorul imaginaţiei în diverse haine pentru a vedea cum i-ar sta mai bine. Pe corpul lui bine făcut mai toate hainele inventate de mine veneau perfect şi toate culorile păreau să-l avantajeze în afara negrului şi bineînţeles a celor prea deschise. Între timp, el părea să facă operaţiunea inversă, ceea ce cred că m-a făcut să înroşesc şi-am lăsat privirea în pământ, la picioarele lui. Îmi era ruşine cu gândurile mele prea superficiale, şi-ncercam să le ignor dând mai multă atenţie situaţiei.

După vreo oră, am ajuns pe un deal verde, plin de albăstrele. De acolo se vedeau în toată splendoarea lor crestele munţilor pe care vroiam să ajungem, însă mai erau vreo două ore de mers şi ocolit pe văi şi dealuri, ceea ce ne dădea răgaz de odihnă. S-au aşezat toţi pe iarba cu miros neverosimil de iarbă cosită şi, scoţând tot ce însemna hrană din rucsacuri, au început să mănânce. Pentru mine albastrul florilor era prea tentant pentru a pierde ocazia de a-mi face un buchet de toată frumuseţea, aşa că m-am îndepărtat cu pas grăbit de masa improvizată. Andu m-a urmat fără a-l fi chemat, ceea ce îmi facilita de fapt munca.

Am strâns în total patru braţe de flori şi, la ideea mea bineînţeles, ne-am aşezat pe iarbă şi am început să împletesc coroniţe pentru toţi.

- Mereu când ascult High Hopes mă gândesc la locul ăsta, m-a întrerupt el din concentrare cu un glas surprinzător de limpede în ciuda plăcerii de a fuma.

- Ai mai fost aici?

- în fiecare vară.

- Şi nu te-ai plictisit să faci mereu acelaşi drum, să vezi aceleaşi locuri...?

- Nu. Cel mult s-au plictisit ele de mine. Îmi place că aici e frumos în orice anotimp. Să vezi toamna toţi copacii ăia de acolo galbeni, arămii, verzi închis..Degeaba îţi spun, trebuie să vezi cu ochii tăi.

- Ai venit şi iarna? am întrebat mai mult pentru a menţine conversaţia.

- Şi iarna, şi vara, toamna, primăvara...Nu degeaba spun că e frumos în orice anotimp.

- Doar că iarna nu sunt albăstrele, am spus în timp ce în gând îmi dădeam palme peste frunte fiindcă ceva inteligent nu găsisem şi eu să răspund...

- Aşa e. Fiecare anotimp are frumuseţea lui. Să vezi mai încolo când se îngreunează drumul ce spectaculos e. Doar să nu ne prindă ploaia, că din cate văd...

- Spuneai că îţi aduce aminte de High Hopes locul ăsta...sau mă rog, invers. De ce?

- Păi fiindcă arată a lume de dincolo.

- Crezi în lumea de dincolo?

- Aş vrea. Dacă totuşi există, sper să arate ca ăsta.

- Eu vreau să fie ca la mare. De fapt, ca o mare imensă şi liniştită...

- Monotonă adică.

- Şi ce dacă? Şi monotonia e frumoasă dacă ţi-e frică de schimbare.

- Şi îţi e? mi-a întors el stilul de întrebări.

- Da, mi-e...

- Păi de ce?

- Fiindcă mă adaptez greu la locuri sau situaţii.

- Cu binele se adaptează oricine repede. Mai e nevoie şi de valuri, nu crezi?

Andu cel tăcut şi inofensiv îmi părea acum mult mai subtil şi filozofic, domenii cu care nu prea mă descurc mai ales dacă vin din partea unei persoane cu mult diferite faţă de mine. Oamenii introvetiţi au constituit întotdeauna o dilemă pentru mine. Neputându-mi explica firea lor, i-am catalogat ca fiind persoane ipocrite şi perfide, sau cel puţin ignorante. Tăcerea pentru mine e cel mai aprig duşman cu care nu ştiu ce arme să folosesc, iar filozofia mi-a părut întotdeauna inutilă. De ce acum toate astea veneau din partea unui om despre care la început credeam, sau vroiam doar să cred că e total inofensiv, dacă nu chiar insipid? Nu aveam însă timp de impulsuri intelectuale deoarece obiectul meu de studiu se afla în faţa mea şi ameninţa să se retragă din nou în carapacea sa impenetrabilă.

- Depinde! Depinde cât de mari sunt valurile...Dacă e furtună pe mare, nici cel mai bun marinar nu-i poate face faţă, am intrat eu în joc încercând să mă folosesc de psihologia lui.

- Bine gândit! a venit şi aprecierea.

Coroniţele erau gata. La câţiva metri depărtare ceilalţi se desfătau cu razele soarelui, trăgând cu ochiul din când în când la noi şi vorbind intenţionat mai tare pentru a se face auziţi de subiecţii în cauză.

- Dar vezi tu, viaţa e o continuă riscare, trebuie doar să ştii când şi cum să te opreşti, a cotinuat el aprinzându-şi o ţigară, prin acest gest părându-mi că-şi neagă propriile cuvinte.

- Tu ştii? am ridicat mingea la fileu.

- Nu. Tocmai d-asta îmi plac schimbările şi implicit riscurile presupuse de ele.

- Atunci de ce vii mereu aici cu toate că ştii locul ca-n palmă în orice anotimp ar fi?

- Pentru că e singurul lucru constant pe care-l fac, şi plus de asta e cea mai productivă dependenţă pe care o am.

Pe drumul de întoarcere, după ce am ajuns pe mult râvnitele creste de munţi, m-am apropiat de el în timp ce cobora şi l-am întrebat:

- Tu eşti fericit?

Spre surprinderea dar şi bucuria mea, a înţeles că nu e vorba de expediţia făcută, ci de viaţă în general:

- Nu.

- Ce-ţi lipseşte?

- Credinţa în fericire.

- Nu crezi că există?

- Ba sunt convins că există, dar nu în forma pe care ne-o dorim noi.

Apoi tot drumul am mers tăcuţi unul lângă celălalt, prinzându-ne de mână din când în când pentru a ne uşura efortul coborârii. Uitându-mă din când în când la el, îl surprindeam din nou cu acelaşi surâs indescifrabil care acum eram convinsă că nu vine ca urmare a unei fericiri interioare şi nemărturisite. La fel de convinsă eram şi că nu se poate spune: "Aşa surâde el mereu, nu-i nimic neobişnuit în asta". Nici măcar ironie nu era în surâsul lui, şi nici blândeţe, ci un fel de detaşare de tot ce-l înconjoară, un fel de nepăsare nepământeană. Din când în când îi auzeam râsul scurt la vreo glumă auzită de la ceilalţi care ne urmau vorbind tare pentru a risipi plictiseala, apoi revenea la acelaşi surâs obsedant.

Atunci a fost ultima oară când l-am văzut. Deseori îi aud vorbind pe prietenii lui: "Cine mă? Anduţu? Bun băiat dar parcă prea bleg...Îl joacă toată lumea pe degete şi el nu îşi dă seama", şi de fiecare dată rămân uimită cât de puţin îl cunosc ei, pentru ca apoi să zâmbesc la gândul că a ştiut cum să nu-şi arate inteligenţa pe care poate că a considerat-o nelalocul ei pe lângă comportamentele şi preocupările infantile ale prietenilor lui.