despre schimbare

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos.

Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună...

Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios.

Sunt îndrăgostită! Iubesc din nou o idee! Teribil de matură sunt! Of, viaţă, ce-mi faci tu mie...Şi eu ca toanta tot te iubesc. De ce? Nu ştiu, habar n-am, dar eşti frumoasă cu speranţele tale.

Mă-ndrăgostisem de un poet. Nu, nu de un bărbat, ci de un poet. De o idee, aşa cum îi stă bine unei imature să se îndrăgostească. Cea de astăzi vine din nou şi spune, cu o sprânceană ridicată-n semn de ironie: Aşa de proastă mi-eşti? Iar mâine o voi renega pe sceptica de astăzi şi tot aşa într-un continuu duel care mă oboseşte prin consecvenţa lui.

Cele două laturi ale mele neagă vehement orice influenţă din afară menită să-mi zdruncine concepţiile, însă nu dintr-un sentiment de superioritate faţă de tot ce este exterior, ci din simplul fapt că încă o prezenţă mi-ar da peste cap schimbul de argumente pus la dispoziţia celor două. Tocmai de aceea-mi sunt cel mai bun prieten şi cel mai aprig duşman totodată, fiindcă mai abitir ca mine nu-mi vede şi judecă nimeni întregul arsenal de defecte. Mie-mi permit să mă analizez fără milă, să mă critic şi deseori să mă fac chiar să plâng, pentru ca în final tot eu să fiu cea care mă consolează spunând că nu e totul pierdut.

Şi-n fiecare seară îmi promit că de a două zi mă schimb în bine, dar tot ce fac a doua zi este să o învinuiesc pe cea care eram seara.....Iar mâine ce am scris azi mi se va părea o porcărie...