Oscar şi tanti roz

Un spectacol căruia, chiar şi de aş vrea, nu i-aş putea găsi cusururi; asta poate se datorează şi faptului că de pe la jumătatea piesei privirea mi s-a înceţoşat din cauza lacrimilor.

Este vorba despre povestea unui copil ce suferă de cancer, pe care am făcut greşeala să o citesc dinainte şi ştiind astfel ce urmează, să plâng în avans. O poveste emoţionantă ce amestecă bucuria cu tristeţea, creând scene la care îţi vine să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Cel puţin efectul acesta l-a avut piesa asupra mea.

Doi mari actori, doamna Oana Pellea şi Marius Manole, în complicitate cu regizoarea Chris Simion, se joacă cu conştiinţa spectatorilor, transmiţându-le un mesaj ce nu trebuie niciodată uitat, şi anume că Viaţa e pe zile!

Rămânând la ideea că nu s-au inventat suficiente cuvinte pentru a descrie stările complexe prin care poate trece un om, mă îndepărtez acum de emoţia creată de vizionarea piesei în sine, şi menţionez faptul că am trăit o experienţă de neuitat în seara asta. Poate părea un nimic pentru marea majoritate, însă îmi permit să scriu aici sigură fiind că puţinii oameni care vor citi, vor înţelege ce vreau să spun.

Este prima oara când o văd pe o scenă de teatru pe actriţa Oana Pellea, despre care ştiam că este talentată din serialele văzute la tv ...Ei bine, pentru a marca într-un fel întâlnirea aceasta atât de importantă pentru mine, am făcut un gest pe care nu l-am mai făcut pentru nicio altă actriţă până acum, şi anume i-am luat un buchet de flori. Singurul motiv pentru care am făcut asta a fost dorinţa de a-i surprinde privirea, şi aici mă refer la acea privire a Oanei Pellea omul, nu actriţa.

La sfârşitul piesei, plânsă toată, m-am ridicat de la locul meu nu prea confortabil de pe scări şi m-am apropiat de scenă în aşteptarea apariţiei actorilor. Îmi tremurau genunchii de parcă eram la Purgatoriu, nu alta! în timp ce încă-mi mai stăruiau în minte melodiile de la The Cranberries.

S-a apropiat Oana Pellea şi am urcat. În acel moment, mi-a dispărut orice urmă de emoţie de parcă nici n-ar fi fost; iar ea mi-a zâmbit uşor surprinsă şi mi-a cuprins mâna-ntra ei. Ei bine, gestul acela atât de prietenesc, familiar, m-a marcat într-un mod foarte plăcut...M-am simţit ca şi cum intrasem într-o lume în care nu există priviri răutăcioase, invidii, răutate, nimic...E fascinant!

Cum multe stări durează puţin, fiindcă d-asta se numesc stări, nu mai insist cu descrierea deoarece, cum spuneam şi mai sus, cuvintele-mi sunt prea puţine...

Oscar si tanti roz este una din piesele mele preferate! O piesă aparte ce descrie universul complex al unui puşti de 10-11 ani care se luptă cu o boală mult prea grea pentru puterile sale. Piesa aceasta ne arată o realitate valabilă pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul ei putem învăţa să iubim şi să trăim fiecare zi de parcă am trăi 10 ani! Merită să o vedeţi!