Am studiat arhitectura

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă.

M-am măritat cu un bărbat care ţine un magazin alimentar în Voluntari şi care mă iubeşte la fel cum îşi iubeşte câinele puricii. Adică deloc. Mă ignoră până la ora cinei, când îmi cere cu voce răguşită să îi încălzesc mâncarea. E urât soţul meu, dar sunt atât de obişnuită cu figura lui insipidă şi cu comportamentul neglijent faţă de mine, încât nu m-aş despărţi de el. Mă ignoră şi-mi place, fiindcă sunt liberă toată ziua să citesc, să cânt de dragul vremurilor trecute sau să desenez în speranţa că astfel o să îmi menţin talentul. "Te naşti talent şi mori speranţă", spunea un om foarte drag mie. În tinereţe refuzam lucrul ăsta, acum sunt sigură că este exact ceea ce mă aşteaptă.

Copii nu vreau. Ce ar putea să înveţe ei de la mine? ce le-aş putea povesti? "Mami a voastră şi-a ratat viaţa fiindcă nu a fost în stare să se concentreze pe un singur lucru si a alergat după cai verzi pe pereţi"? Am 35 de ani şi un trecut de care îmi amintesc cu drag, în ciuda nesemnificativitaţii lui. Îmi ţin un jurnal în care scriu zilnic şi-mi urmăresc regresul. Sunt ca turnul din Pisa...tot timpul mă clatin, dar niciodată nu cad. Aştept ceva ce ştiu că nu vine şi-mi petrec zilele plictisindu-mă, ori citind. Mă regăsesc în personajele lui Sienkiewicz şi mi le doresc nefericite, ca şi mine. Mă visez Fryne, şi mă cred Minerva, cu toate astea mă scald în mediocritatea de care mă temeam atât de mult în tinereţe.

Am vrut să mut munţii din loc, iar acum nu fac decât să mut farfuriile dintr-un dulap într-altul, conformându-mă cu condiţia de gospodină şi soţie devotată. Am vrut să ridic castele, să schimb minţi prin cuvinte, să readuc romantismul prin muzică, să gust din toate beneficiile vieţii şi-am îmbătrânit prematur. M-am certat mult prea mult, totul fiindcă port în mine două fiinţe: actorul şi spectatorul. Uneori spectatorul nu este mulţumit de actor şi invers. Nu reuşesc să-i împac şi să fiu astfel fericită, iar asta e la fel de chinuitor cum ar fi pentru o pasăre zborul cu o singură aripă.

Sunt urâtă şi nespus de frumoasă. Sunt iubită de cei din jur dar şi mai mult de mine. Îmi place vocea mea atunci când nu este nimeni să o asculte, şi mă port de parc-aş fi singură. Trăiesc într-un continuu vis în care realitatea nu are ce căuta şi mă imaginez în cele mai spectaculoase locuri şi ipostaze, alături de oameni frumoşi şi capabili să dăruiască şi să primească fericire.

Sunt tot ce vreau să fiu, mă pot inventa şi reinventa fără ca cineva să mă poată acuza de nimic, deoarece literatura este o minciună frumoasă, o mască de carnaval sub care există o singură fiinţă cu trăiri complexe.