Ioana

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează:

-Mă iubeşti?

-Da.

-Minţi, târfă!

Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde.

Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte.

- Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei!

- Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui.

- Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port?

- Ca şi până acum !

- Până acum am fost orb.

Ioana sare de pe masă şi vine lângă el, aşezându-se la picioarele scaunului şi cuprinzând cu mâinile spătarul acestuia. Paul priveşte în altă parte.

- Ce-am făcut?

- Ce-ai făcut?(privind-o) Ai curaj să intrebi asta?

- Da, am! CE-AM FĂCUT?

Paul se ridică de pe scaun, la fel şi Ioana care se dă câţiva paşi înapoi, rezemându-se de perete. El o priveşte cu ură câteva secunde ce par ore, apoi se duce în alt colţ al camerei de unde începe să vorbească cu glas din ce în ce mai răstit. În tot acest timp, Ioana se lasă în genunchi ca sub povara unor greutăţi mult prea mari pentru umerii săi firavi. Îşi pune palmele la urechi pentru a nu mai auzi potopul de cuvinte grele, îşi prinde părul între degete, îşi freamătă colţurile cămăşii, se ridică şi clatină din cap ca şi când cuvintele ar putea-o pălmui, apoi cade ca leşinată pe podea de unde începe să plângă înăbuşit. Paul o ridică în braţe şi rămâne câteva clipe cu ea aşa, ca şi cum ar ţine un copilaş pe care abia l-a adormit, şi i-ar fi teamă să nu se trezească şi să plângă din nou.

- De ce? întreabă el şoptit, aşezând-o pe scaun.

- Fiindcă nu mai ştiu ce vreau, ce cred, ce sunt...M-am rătăcit de mine! Nu mă mai iubesc, nu te mai iubesc, nu vă mai iubesc pe niciunul dintre voi. Mi-e totu străin, necunoscut...

Îşi îngroapă faţa în palme şi începe să plângă din nou încet. Paul vrea să o mângâie pe păr, însă îşi retrage repede mâna cu pumnul încleştat ducându-l la buze, ca şi cum prin simpla mângâiere ar comite un păcat.

- Nici pe el nu îl iubesc, să ştii! Pe niciunul dintre voi! Cu amândoi mă simt la fel de singură. Nu mă înţelegi şi nu te înţeleg. Spui că tu mă iubeşti, dar nu ştii să o arăţi...(ridicând capul şi privindu-l fără să-l vadă) Te-ai schimbat!

- Nu, Ioana. Eu sunt acelaşi...Tu te-ai schimbat.

- Poate...E vina mea că nu mai pot simţi? E vina mea că am o piatră în loc de inimă, după cum spui chiar tu? E totul atât de absurd, nu mă mai înţeleg! Vorbesc tâmpenii, Paul, iartă-mă. Lasă-mă singură.

El dă să plece, ea aleargă după el şi îl opreşte să deschidă uşa.

- Nu pleca ! Te iubesc, iartă-mă ! Nu ştiu ce e cu mine. Te iubesc pe tine...îl iubesc şi pe el. Poate nu la fel de mult...sau..

Paul o dă la o parte cu violenţă:

- Eşti nebună, femeie ! Îţi baţi joc de mine şi de tot ce aveam mai frumos...Iubirea pentru tine! O calci în picioare, te ştergi de noroi pe ea...Mă iubeşti pe mine, îl iubeşti şi pe el...Cum vine asta?

- Nu, nu asta am vrut să spun...

Se lasă în genunchi, strivindu-şi tâmplele-ntre palme şi rezemându-şi fruntea de podea, într-un gest uşor teatral.

- Vreau să înţeleg..vreau să mă-nţeleg. Vreau să pleci, să mă laşi singură! Vreau să te iubesc, dar nu mai pot, vreau să mă-nţelegi...Nu mai pot...

Paul iese trântind uşa.

- Vreau să mă laşi singură, să pleci, să iubeşti....

Se întoarce cu o sticlă de apă. Toarnă într-un pahar şi-i dă să bea. Ea prinde paharul cu amândouă mâinile, de parc-ar ţine un potir umplut cu o băutură care i-ar putea ameliora nebunia.

- Te iubesc, spune ea în timp ce un firicel de apă îi curge printre buzele înroşite de febră.

- Ai nevoie de odihnă.

O ia în braţe, dar ea se opune:

- Nu vreau să mă odihnesc, vreau să dansez! Dansează cu mine, te rog...

Îi învăluie umerii cu braţele ei subţiri şi îl trage după ea în mijlocul camerei. El se lasă astfel purtat într-un dans lent şi agonic, fără muzică şi reguli. Îşi târăşte paşii după paşii micuţei lui iubite care şopteşte acum ca pe-o melodie:

- Te iubesc...te iubesc...te iubesc...