Tarelkin

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept!

Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns.

Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă simt ca un regizor care nu trece cu vederea nici cea mai mică mişcare, sau cel puţin ca un dramaturg venit să-şi urmărească piesa pusă-n scenă.

Nu am să povestesc despre ce este vorba, tot ce pot să spun este că am ieşit de acolo cu sentimentul apăsător că sunt lipsită de orice subtilitate şi profunzime filozofică. Pe tot parcursul piesei m-am străduit să descopăr firul narativ al poveştii, să fac legătura dintre secvenţele care păreau suprapuse cu ajutorul unui lipici expirat, şi mai ales să îmi dau seama de ce râd ceilalţi şi eu nu.

Singurul lucru pe care l-am înţeles (greşit probabil) este amestecul de comic şi grotesc din secvenţa torturării prizonierilor, fiind în acest fel reliefată brutalitatea nativă a ruşilor din perioada respectivă. Un alt lucru care m-a îndemnat finalmente să zâmbesc a fost asocierea pe care am făcut-o între braţele mult alungite ale personajului lui Vlad Logigan (atât de atentă eram încât am şi uitat cum îl chema), şi Procust, criminalul care îşi supunea victimele la torturi asemănătoare.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia într-un mod plăcut a fost concluzia de final, lăsând la o parte faptul că n-am găsit nicio legătură între ea şi toată povestea: Ţi-aş da foc de la un capăt la altul, lume scârnavă, apoi mi-aş îmbrăca haina mea de slujbaş şi m-aş plimba prin cenuşa ta!

În rest...corupţie la diferite grade, schimbări de identitate inutile, tărăgănări...apă de ploaie...

Nu pot să înţeleg de ce actori mari îşi asumă roluri atât de mici în piese atât de slabe. E o părere subiectivă, bineînţeles...Drept dovadă, la final am rămas să număr persoanele care nu aplaudau...Una singură! Atunci mi-am dat seama că la mine e problema, nu la spectacol în sine. Mulţi aplaudă şi din respect pentru munca actorilor, ceea ce mi se pare absurd. E ca şi cum am mânca la restaurant o mâncare care nu ne place doar din respect pentru munca bucătarului. Sau ca şi cum am cumpăra şurubelniţe din respect pentru cel care le-a lucrat, nu fiindcă ne-ar plăcea sau ne-ar trebui. Sunt nişte exemple proaste, dar ceea ce vreau să spun este că mi s-ar fi părut lipsă de respect să aplaud ceva ce nu mi-a plăcut.

Trebuie să vedeţi Tarelkin(uim pe spectator) şi să-mi spuneţi că greşesc. Şi să-mi explicaţi despre ce era vorba de fapt (lăsând la o parte clişeul cu vampirul cu trompă care dădea naştere unor valuri de râs necontrolate în rândul unatcistelor şi nu numai).