Alcor

Ceasul mare al gării, acoperit până la jumătate de zăpadă îngheţată, arăta ora unsprezece...sau zece. Era noapte şi iarnă târzie, iar vântul bătea uscat şi rece în ferestre închise, scoţând sunete înfiorătoare.

Cu geanta pe genunchi, aştepta să vină trenul, în timp ce-şi sufla în palmele înroşite de frig . Era îmbrăcată într-un palton subţire, de culoare închisă, cu capul dezgolit şi urechile amorţite; privea în direcţia din care trebuia să vină trenul mult aşteptat. Pe peronul pustiu se auzeau doar paşii bărbatului ce aştepta trenul din direcţia opusă. Mergea cu pas nehotărât de la un capăt la altul, ţinând privirea în pământ. Târa după el un geamantan negru, cu fermoarul stricat.

Doi străini pe un peron, într-o noapte de iarnă. Sună a început de idilă, nu-i aşa? Într-adevăr, ar putea fi, dacă femeia nu ar avea patruzeci şi şapte de ani şi n-ar fi o văduvă ce-şi aşteaptă trenul spre casa unde îi va regăsi pe cei doi copii ai săi. Ar putea fi, dacă bărbatul nu ar avea douăzeci şi trei de ani nu ar fi un jurnalist la început de carieră în cautare de subiecte noi prin alte oraşe de provincie. Ar putea fi, dacă acţiunea nu s-ar petrece în această gară, ci într-un oraş cu alei străjuite de salcâmi sau tei înfloriţi în plină vară.

Cei doi aparţin unor decenii diferite, unor oraşe diferite şi unor existenţe diferite; doar gara rece şi întârzierea ambelor trenuri a făcut ca ei să se întâlnească şi să-şi vorbească.

Bărbatul, vădit plictisit de aşteptat, a trecut linile de cale ferată şi s-a oprit în dreptul femeii, aşezându-se pe bancă lângă ea. Aceasta şi-a tras mai aproape de ea colţurile paltonului şi l-a privit sfioasă câteva clipe.

- Aşteptaţi de mult timp? întreabă bărbatul fără să o privească.

- De o oră şi patruzeci de minute.

- Şi eu tot la fel, spune suflându-şi şi el în palmele îngheţate chiar şi prin mănuşi. E un frig de te termină!

- Sunteţi îmbrăcat prea subţire...De unde veniţi?

- Din Cluj-Napoca.

- Şi încotro mergeţi?

- La Brăila. Am nişte prieteni acolo, urma să ne vedem la ora şapte, dar am pierdut trenul. (se uită la ceasul gării, apoi la cel de la mâna sa) Se pare că nu mai apuc să dorm în noaptea asta, iar mâine nici nu se pune problema...

Femeia îl priveşte acum cu interes. Este un tânar cu trăsături comune, slab şi înalt. Nimic din înfăţişarea lui nu pare să poată trezi sentimente de dragoste într-o femeie. Nasul coroiat, ochii căprui cu gene lungi, sprâncene groase şi şatene precum părul, buze subţiri şi dinţi albi şi strâmbi. Se joacă cu fermoarul rupt al geamantanului, încercând în zadar să-l repare.

- Dumneavoastră? întreabă în timp ce îşi continuă concentrat treaba.

- Eu mă duc la Bucureşti să îmi văd soţul şi copiii. Mă aşteaptă de o săptămână.

- Frumos.

- Da, îmi e dor de ei...Mai ales de soţul meu, care mă aşteaptă bietul...Ştii, e mort de zece ani, şi de atunci îmi cresc singură copii. (ca şi cum ar fi fost întrebată cum se descurcă): E greu, dar ce să faci...aşa-i viaţa! Îţi dă totul, apoi îţi ia totul...

- Copiii sunt mari?

- Cam cât tine. O fetiţă şi un băiat. Ea e încă la facultate, el e programator...Nu ştiu exact cum vine treaba asta, el ştie ce face de fapt...Dar cică câştigă destul de bine.

- Asta e bine.

- Da, e bine...Dar dumneata cu ce te ocupi?

- Eu scriu la ziar.

- Despre ce scrii?

- Evenimente. Tot ce se întâmplă prin ţară eu trebuie să aflu şi să dau mai departe informaţia.

- Şi îţi place asta?

- Nu chiar...Adică la început eram încântat de idee, dar acum încep să mă simt obosit de toată alergătura asta, de toate sforile trase în lumea mondenităţilor, de toate falsurile. Mă-nţelegeţi?

- Cred că da...Dar dacă nu îţi place, de ce nu faci altceva? Eşti tânăr, acum e timpul să faci ce îţi place, nu ce trebuie...

- Da, dar la altceva nu mă pricep...

- Nu mai ai nicio pasiune în afară de scris?

- Ba da, am. Îmi place să studiez cerul, să redescopăr şi redenumesc stelele pe care le-au cercetat alţii înaintea mea. Uitaţi, veniţi...

O ajută să se ridice şi se îndreaptă amândoi la marginea peronului, de unde se vede cerul acoperit de o ceaţă groasă:

- Acolo este Casiopeea, spune el descriind cu degetul o formă de W.

- Dar eu nu văd nimic...

- Acum nu se vede, fiindcă e ceaţă, dar la primăvară o să o vedeţi. Acolo e Carul Mare sau Ursa Mare, iar acolo trebuie să fie steaua polară...

- Şi chiar ştii toate astea?

- Da. Le-am studiat când eram în liceu. Le-am pus şi nume la toate stelele pe care o să le vedeţi la primăvară. Le-am inventat eu alte nume care cred că li se potrivesc mai bine....

- La toate toate?

- Da. Cu excepţia uneia.

- Care? întreabă micşorând ochii ca şi cum aşa ar putea zări stelele prin ceaţă.

- E acolo, lângă Mizar pe care l-am poreclit Anelaida. Se numeşte Alcor şi e singura pe care am lăsat-o aşa cum este fiindcă îmi place numele ei.

- Dar de ce Anelaida?

- De la două surori gemene pe care le-am cunoscut într-o tabără- Ana şi Lidia. Iar acolo, uitaţi acolo, sunt cei doi gemeni, Castor şi Polux pe care i-am denumit simplu: Băieţii lui Zeus.

- Dar lui Alcor de ce nu îi găseşti o altă denumire?

- Fiindcă îmi place asta. Exrpimă tărie...Alcor...când de fapt este o steluţă aproape invizibilă, care stă acolo în umbra uneia mult mai mari.

- E frumos ce spui tu. Dar dacă ar fi să îi dai un nume, ce nume i-ai pune?

- Cum vă numiţi?

-Eu?! Margareta.

-Atunci aşa aş numi-o. Margareta.

Margareta îşi duce mâneca paltonului la buze şi îşi reprimă un zâmbet, în timp ce pe obrajii înroşiţi de frig îi alunecă o lacrimă:

- Eşti un băiat admirabil!

Din depărtare se aude sunetul gros al trenului acompaniat de fumul gri care se contopeşte cu ceaţa. Cei doi îşi iau bagajele rămase pe bancă şi se apropie de marginea peronului. Băiatul o ajută pe Margareta să urce pe treptele trenului care a oprit pufăind obosit. Din el ies câţiva călători rătăciţi care se împrăştie curând în tăcere.

- Să nu uitaţi de Alcor. Când va veni primăvara, să o căutaţi . E mică şi luminează slab, dar e cea mai frumoasă de pe cer! strigă el în timp ce trenul se pune în mişcare, privind-o pentru ultima dată pe femeia aceea brunetă şi sfioasă care, în ciuda vârstei înaintate, păstrează încă frumuseţea tinereţii şi aerul acela de candoare pe care doar fetele îl au. O femeie care nu iese în evidenţă printr-o frumuseţe marcantă, ci zâmbind discret pe sub gulerul înalt al paltonului şi privindu-te cu ochii ei negrii ce strălucesc slab. Asemeni lui Alcor....