Când plouă

Ploua în parcul nostru. Era lună de vară şi miros de flori, iar noi alergam ţinându-ne deasupra capetelor geaca ta neagră de fâş. Tu încă nu mă iubeai şi-mi plăcea zâmbetul tău plin de siguranţa pe care doar lipsa emoţiilor ţi-o poate da.

M-am oprit râzând, şi dând la o parte geaca, am spus:

-Hai să dansăm!

-Eşti nebună!

-Dacă atât de frumoasă e nebunia, atunci da, sunt!

Şi-am început să dansăm. În ploaie. Dansai surprinzător de bine, făcându-mă să mă simt ca un fulg în braţele tale. Tu fredonai o melodie oarecare, purtându-mă în ritmul ei.Un dans necunoscut, fără reguli, fără timp. Ne-ntindeam umbrele pe asfalt, peste iarbă şi flori şi râdeam de gestul nostru copilăresc. Era frumos, şi pustiu şi noapte-n parc, iar eu te iubeam ca pe nimeni altul.

E ziuă, şi ce întuneric. Eu nu mă mai duc azi acasă, potop e-napoi şi-nainte. Te uită cum ninge decembre...nu râde, citeşte-nainte!

Tu n-ai face toate astea, nu-i aşa? Tu, romanticul ce-a uitat să mai viseze. Tu, iubitul meu din secolul trecut...Atunci să ne continuăm drumul tăcuţi.