Nu mai plânge, baby...

He he...şi uite cum mi-am dat singură cu firma-n cap şi am mers la piesa asta. Partea rea e că mi-a şi plăcut, mie , cea care spuneam că nu vreau să o văd că câr că mâr şi uite că m-am dus! Abia acum am înţeles de ce-mi spunea Marius Manole că e o piesă cam ciudăţică...Este, dar în sensul bun. Un experiment care, din câte am văzut în seara asta, din partea publicului nu a reuşit. Era totuşi povestea dramatică prin care trecem cu toţii la un moment dat, iar câteva tipe cu neuronii blonzi râdeau când chiar nu era cazul, şi făceau tot felul de comentarii pe baza textelor din proiecţie. Păi îţi mai vine să joci cu asemenea oameni în faţa ta?

Florentina Ţilea a fost excepţională, atât de interesant a fost rolul şi interpretarea ei, încât am cam uitat că e şi Manole pe scenă, redescoperindu-l abia la sfârşit.

E incredibil cum am putut să mă regăsesc în amândoi, deşi o dragoste sfâşietoare ca a lor nu am trăit, dar dacă dragostea se poate înţelege, atunci eu le-am înţeles-o!

O dragoste cu un sfârşit demn de mine, ca să spun aşa cu riscul de a părea încrezută...Ideea este că şi eu l-aş fi spânzurat pe cel ce iubeşte mai mult, fiindcă o asemenea iubire nu poate muri de la sine!