Furtună

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare:

-Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele.

Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi.

La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună de vară, cu cer greu şi vânt rece care aduce cu el zgomote venite parcă dintr-o altă lume. Tradusă în senzaţii, era ca o aşteptare continuă a ceva ce ştii că trebuie să vină, şi totuşi nu ştii despre ce e vorba .

Toată sala a amuţit. Făptura aceea micuţă în rochia ei arămie cu croiala demodată, cu braţele subţiri şi chipul concentrat, cu pleoapele strânse ca sub presiunea unei poveri mult prea mari, captase atenţia întregii săli. Dacă nu-aş fi auzit ecoul gesturilor ei, aş fi putut crede că am în faţă o imagine cât se poate de penibilă, însă sinceritatea şi pasiunea cu care dădea viaţă unei melodii atât de sublime mă acaparase cu totul. Sunetele păreau prelungiri ale degetelor ei care săltau necontenit de pe o clapă pe alta. Atâta forţă, atâta iubire...Era imposibil să rămâi indiferent la talentul ei.

Nu ştiu cât a durat melodia, însă în acel timp am uitat unde mă aflu şi alături de cine. M-am trezit la realitate abia când un potop de aplauze s-a ridicat din toată sala, făcând-o pe interpretă să roşească. Cu un gest cât de poate de inocent, şi-a cuprins obrajii cu palmele, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă astfel timiditatea. În jurul meu auzeam exclamaţii: "Cât talent!", "Încântător", însă nimeni nu spunea cine este această fată şi de unde vine ea, aşa că m-am dus direct la pian şi i-am îndreptat câteva clipe atenţia asupra mea. Mi-a zâmbit surprinsă în mod plăcut, iar la întrebările şi felicitările mele, mi-a răspuns cu vocea caldă şi prietenoasă: Venea din Arad de unde fusese invitată de un compozitor renumit să participe la un dineu dat în cinstea gazdei noastre.

M-am întors mulţumită la masa mea, cu gândul că am să reuşesc să aflu mai mult despre ea şi că în felul ăsta am să o pot sprijini financiar să-şi dezvolte talentul. Aveam multe planuri în privinţa asta.

- Cum ţi s-a părut? l-am întrebat pe logodnicul meu.

Nu am primit niciun răspuns...La fel ca mine, sau poate mai mult, era fascinat de reprezentaţia tinerei pianiste. Nu-şi mai putea lua ochii de la ea, lucru uşor de acceptat având în vedere trăsăturile ei fine, aristocratice, şi mai ales senzaţia de toamnă şi de muzică pe care o împrăştia în jurul ei. Îi studia toate mişcările şi cuvintele, iar când silueta ei se făcea nevăzută după vreun grup de oameni, o căuta din priviri şi zâmbea mulţumit atunci când o găsea. Acest lucru m-ar fi deranjat poate mai puţin dacă eram singura care îl observa, însă şi prietenii săi adresându-i-se şi văzând că e distras, şi-au dat seama de cauza neatenţiei lui. Când a început o melodie mai veselă iar încăperea s-a umplut din nou de cupluri care dansau, l-am luat de braţ şi m-am ridicat crezând că va înţelege ce vreau şi mă va urma. El însă şi-a tras mâna aproape jignit şi m-a privit cu dispreţ....Cum adică îndrăznesc eu să îl întrerup din visare?! Acest gest m-a durut mai mult deât dacă m-ar fi refuzat direct. M-am reaşezat la masă şi toată seara am încercat să îl evit. Nu a fost prea greu, fiindcă toată atenţia lui era îndreptată, fără niciun fel de discreţie, asupra tinerei pianiste. Aş fi vrut să o urăsc în momentul ăla, însă nu puteam. Şi mie îmi făcuse o impresie foarte plăcută...O priveam oarecum cu regretul că sufletul meu nu era unul de artistă, aşa cum poate i-ar fi plăcut viitorului meu soţ pentru care, din acea clipă, nu mai aveam niciun sentiment de iubire. Simplul gest de a mă ignora pentru o altă femeie, fie ea şi artistă desăvârşită, m-a făcut să-l cobor de pe soclul pe care cu atâta uşurinţă îl ridicasem. Lumea lui selectă în care se învârtea, îmi părea acum străină şi îndepărtată, iar eu mă simţeam ca o intrusă ce-a intrat fraudulos într-o încăpere a cărei uşa era încuiată.