Colţ de literatură

   Am atât de puține momente de fericire încât le-aș putea număra pe degetele de la o mână. Cu toate astea, sunt anumite întâlniri cu anumiți oameni care se manifestă ca niște revelații și îmi readuc zâmbetul pe buze. Fie că primesc un sfat bun, un compliment, o încurajare sau pur și simplu o povestioară menită să-mi deschidă ochii asupra lucrurilor pe care le țineam în umbră de teama consecințelor.  În acele momente, parcă un fel de reflector este îndreptat înspre mine, goală și neputincioasă, lăsându-mă să mă văd exact așa cum sunt, nici mai mult nici mai puțin. Ceilalți rămân în umbră sau nu mai există și totul este doar conștiință de sine. Iar atunci zâmbesc în sinea mea, mulțumită de ceea ce simt. Este foarte greu de explicat senzația, o portretizare ar fi aceea a revederii unei persoane pe care o așezasei pe un piedestal și o fereai de noroiul celorlalți de teamă să nu ți se altereze imaginea despre ea. Nu ei erau nebunii, ci doar fantezia ta de roman...

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc. -  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman. Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul.  Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai a...

M-am întâlnit zilele trecute cu buna mea prietenă, Nicoleta, o tipă mărunțică cu părul scurt, blond-argintiu și ochii negri. E o fată frumoasă, dar cu desăvârșire lipsită de noroc în dragoste. S-a așezat turcește pe o bancă în parc și și-a aprins ultima țigară luată la bucată din chioșcul de la colț. E studentă în anul trei la științe politice, stă într-o garsonieră de prin Berceni și pe lângă facultate, merge la tot felul de joburi part-time pentru a-și plăti datoriile și mâncarea pechinezului bătrân și antisocial. Trage din țigară și începe să vorbească cu vocea ei rârâită de adult necrescut: - Tina, eu sunt sătulă de bărbați. Recordul meu amoros e de șase luni. Nu mă plâng, am cunoscut foarte mulți bărbați, atât de mulți încât dacă ar trebui să le fac o radiografie psihică, mi-ar ieși un singur exemplar. Am cunoscut artiști învinși de sistem, așteptând marele proiect care să le scoată mâna din buzunarul mamei, fotografi netalentați în căutare de inspirație, progra...

Laura era o persoană specială. O priveam cum doarme cu capul pe braț și părul lipit de față, încercându-mă din nou senzația confuză că-mi aparține și totuși poate dispărea oricând. În fiecare noapte o pierdeam treptat în nesfâșitele ei coșmaruri care o făceau să se încrunte și să geamă în somn, iar dimineața se trezea ciufulită și transpirată, cu o mică grimasă-n colțul gurii, expresie a fricii. Întotdeauna refuza să-mi povestească ce a visat, spunând că în felul ăsta o să uite mai repede.   Fiecare zi cu ea era ca noiembrie- imprevizibilă. Uneori o uram din tot sufletul și îmi imaginam cum o strâng de gât până încetează să mai respire, alteori o iubeam atât de mult încât mi-aș fi dat viața pentru ea, fără să clipesc.  Avea un fel al ei de a fi: înjura ca un taximetrist când era nervoasă, arunca șosetele într-un colț al camerei pe care îl curăța doar când se certa cu mine, gătea genial dar incredibil de rar și stătea cu orele în oglindă să se machieze. În mansarda n...

Întotdeauna m-am întrebat oare cum se simte un călugăr alungat din mănăstire? Dacă a fost alungat, înseamnă că și-a dorit dinadins asta? Nu sunt credincioasă, dar dacă ar există Dumnezeu, cred că ar trebui să fie femeie. Poate o să vă întrebați de ce, poate nu...eu tot am să răspund: deoarece femeile iubesc mai mult. Niciun argument nu mă va convinge că mă înșel.   Așadar, Dumnezeița imaginată de mine ar fi o femeie comună, care ar găti incredibil de bine, ar merge la cumpărături ținând într-o mână plasele, în cealaltă un copil veșnic gălăgios, ar face curățenie în zilele de sâmbătă și ar citi în timp ce fierbe legumele. Și-ar iubi soțul cu aceeași iubire naivă de la început, s-ar îmbufna atunci când ar fi jignită și ar ierta repede.  Nu ar fi iubită. Cine iubește sincer divinitatea? Cu toate astea ar fi fericită tot timpul, i-ar ajuta pe cei care au nevoie, ar șterge lacrimile celor care plâng, ar săruta pe cei singuri.  Două probleme ar exista: în nume...

Am mers pe o stradă pustie pe urmele tale. Piciorul săpa adânc în zăpadă, fumul rămânea în aer ca o dovadă că încă există vicii. În liniștea tremurătoare am încercat să ucid și ultima rămășiță de rațiune, plângând dens ca o ploaie de vară. Nu ți-a plăcut finalul meu, acum va trebui să îl rescriu, dând un sens cuvintelor. De parcă ele ar ajuta cu ceva.  Ți-am spus că nu-mi plac bărbații cu părul lung și ți-ai lăsat creastă. Ți-am spus că nu-mi plac hipsterii, și te-ai ras complet. Ți-am spus că nu-mi plac pușcăriașii și ai scuipat cu scârbă-n șanț, trăgând apoi din țigară. Te-am urmat orbește prin pădurea albă, tremurând de frig. Ți-am spus că nu îmi place jacheta ta, ai aruncat-o. Ți-am spus că nu-mi place cum mă privești, ai privit în altă parte. Ți-am spus că nu te iubesc, ai plecat. De parcă n-ai ști că atunci când am învățat să vorbesc, am spus numai cuvinte urâte. Ce rost au, dragul meu, sentimentele, atunci când în jur e doar iarnă? Niciun vin nu e suficient ...

Te-am cunoscut prea puțin și am încercat să dau tăcerilor tale înțelesuri filozofice. Erai îndrăgostit, erai trist, erai dornic de moarte? Întotdeauna egal, atât de egal încât nimic nu părea să îți tulbure aparenta liniște. Cărai după tine amintiri pe care eram invidioasă, o dragoste atât de completă încât cei 26 de ani fără ea păreau lipsiți de logică. Cu toate că o furasei de la părinți când încă era o copilă, ea ți-a fost ca o mamă, o soră, o iubită, și de cuvântul ei atârna voința ta. Erai un copil. Un veșnic neajutorat care nu cere nimănui ajutor. Și tare mi-ar fi plăcut să te înțeleg mai mult și să găsesc mai des cuvinte calde pentru a-ți alina teama din priviri. Aș vrea să-ți scriu o scrisoare, ca Isabel Allende, deși știu că nu o vei citi. Aș mai vrea și să dau timpul înapoi și să-ți spun cât de mult te iubesc fiindcă, vezi tu, dragostea nerostită la timp doare ca dracu. Ești fericit acum? Eu te iubesc atât de mult, te rog ține cont de asta acolo unde eșt...

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv. Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.  Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptit...

-  Calmează-te! a strigat Adina cu ecou din celălalt capăt al pădurii. Loviturile de sapă se propagau cu zgomot în pământul tare, făcând să vibreze brațul femeii. Cu fruntea asudată ca-ntr-o zi de caniculă și părul prins în creștetul capului, se rezema cu toată greutatea-n unealtă. În jur era aproape beznă, doar o luminiță clipocea departe la ecranul unui telefon. -  O să îl îngropăm AICI?! Nu există altă variantă? Să-l dăm la porci, să-l aruncăm în apă, să-l ascundem în beton? -  Vino și ajută-mă, nu te mai văicări ca o călugăriță-n zi de post! -  Dar de unde știi tu cum se văicăresc? a replicat Andreea și, dacă ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum Adina își dă ochii peste cap în semn de sictir.  S-a apropiat de cadavru și l-a studiat în lumina albăstruie. Părea în stare bună, atât cât poate fi un cadavru. -  Știi că dacă ne prinde cineva aici, am pus-o, nu? -  Dacă ai un kg de marijuana la tine, yep, we're screwed!  Au co...

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.  Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.  Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze. Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.  Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc,...

 Ne-am sinucis nopțile una câte una, prea egoiste să le schimbăm la amanet pentru zile mai bune. Eu eram albă și îți cunoșteam fiecare semn al exclamării, tu erai neagră și mă iubeai orbește cum își iubește un cățel salvatorul. Ne purtam pe brațe într-o lume verticală și visam cu ochii deschiși la shoturi de tequila și apusuri pe acoperișuri solitare.  Mergeam în sens contrar, dădeam coate trecătorilor, râdeam de propria nebunie, ca-ntr-un videoclip cu lesbiene frumoase, iar totul era perfect. Eram perfectă, fiindcă te aveam pe tine. Ți-am scris în repetate rânduri din acea noapte, dar nu mi-ai răspuns, ca și cum din toată povestea au rămas doar trei puncte de suspensie printre care încă te caut. Zilele trecute te-am zărit la Romană, nu mai era brunetă și nici singură. Tristețea din priviri dispăruse, zâmbeai strâmb și erai ca celelalte o mie. Iar eu...eu încă te descriam ca pe iubirea vieții tuturor, lipind afișe pe garduri de țară, de teamă să nu te găsească cineva îna...

  Dacă ai fi un drog, te-aș inspira adânc în plămâni până când mi-ar exploda pieptul, cu tot cu fericirea în particulele ei cele mai fine. Și nici măcar atunci nu aș spune că sunt fericită fiindcă, vezi tu, unii oameni s-au născut cu negația-n priviri. Cu semnul întrebării veșnic neșters. Sunt invizibilă, atât de invizibilă încât doare fiecare ghiont nevinovat primit pe stradă de la un trecător, și când te gândești că asta e puterea supranaturală pe care mi-am dorit-o până să te știu. Până să exagerez fiecare zâmbet, până să invoc fiecare lacrimă ca pe cea mai bună cură împotriva tristeții.  Te știu de o viață, ce-i drept. Te scriu în fiecare melodie, te descriu în fiecare mișcare, te caut pe fiecare chip și te reneg de fiecare dată când te regăsesc. Te iert cu patima virginei pentru primul bărbat, te adopt ca pe un refugiat gonit de timp, te simt în fiecare gând și ești prezent în fiecare monolog.  Te chem din nou, cu speranță și regret, cu dezamăgire de sine, i...

 Având în vedere că este primul an în care am mers la Festivalul de Film Independent Anonimul din Sfântul Gheorghe, m-am gândit că ar fi frumos să împrăștii în zare câteva impresii. Mint, de fapt mi-a spus cineva: "Așteptăm să citim părerile" (chestie care, recunosc, mi-a crescut ego-ul cu un grad), așa că m-am pus pe treabă și iată ce am clocit: În primul rând țin să spun că Delta Dunării, pe care o văd pentru prima oară în ultimii 20 de ani, este un mic colț de Rai unde timpul literalmente a stat în loc. Peisajele sunt de-a dreptul idilice, cuvintele nu mă ajută să le descriu la adevărata valoarea, dar în fotografiile prietenilor mei par desprinse dintr-o țară îndepărată, tot timpul verde.  Ploaia și vântul ne-au cam stat în gât pe parcursul festivalului, diminuând treptat din voia bună cu care am ajuns, dar trecând peste asta, am cunoscut oameni frumoși cu cel puțin o pasiune în comun: filmul, delta sau atmosfera de festival. Iar muzica a fost o revelație contin...

  Ești atât de drăguț încât te urăsc. E cea mai verosimilă declarație de dragoste pe care sunt capabilă să o fac la o oră târzie, după ce ți-am revăzut pozele de atât de multe ori încât încep să-mi schimb părerea despre mine. Situația stă în felul următor. Există câștigători și pierzători. Când pierzi de prea multe ori, ajungi să capitulezi încă dinainte de a începe partida. Așa mă simt eu mereu și pot spune că aproape mă complac. Da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit, mi-am rezumat întreaga personalitate la un singur cuvânt, ceea ce mă face un geniu, nu-i așa? Nu, nu-i așa. De fapt, în curând am să-ncep să cânt: Da mamă, sunt beată, fiindcă altfel nu-l pot uita, după care îmi fac harakiri, ca să fie Delia fericită. Drama mea stă în felul următor: Nu am nicio dramă, am doar speranțe pe care nu știu cum să le materializez altfel decât prin scris. Aș face-o mândră pe Sandra Brown dacă le-aș pune-ntr-un roman și toată lumea m-ar întreba de unde mi-a venit ideea. Iar eu aș răspund...

 Asfințitul sângeriu se întindea pe cer cât vedeai cu ochii și nimic din frumusețea lui trecută nu prevestea pacea. În buncăr, vreo treizeci de oameni se înghesuiau abia respirând în propriul damf de transpirație. Câțiva copii, cu ochii mari și panicați, plângeau strângând la piept genunchii mamelor. - Parcă s-a liniștit, a rupt tăcerea un bătrân, privind întrebător spre ceilalți. În bezna aceea plină de tenebre, vocea lui suna ca o ultimă rugăciune. - Oare mai e cineva, sau suntem ultimii? Tăcere. Un scâncet metalic sfâșie văzduhul și buncărul se zdruncină din temelii. O femeie începu să țipe isteric și încetă abia când palma bărbatului ei îi răsună pe obraz: - Taci, femeie! Ropot de bombe aruncate din cer foarte aproape. Însuși pământul părea să se încline înainte puterii exploziilor. Totul dură incredibil de mult, ca și cum nimic altceva nu mai exista în afară de moarte. Abia la miezul nopții se reinstală liniștea și oamenii începură să se întrebe dacă nu ar fi ...

S-a aplecat să stingă țigara în scrumieră și l-am privit lung, ca și cum aș fi vrut să păstrez pentru totdeauna în amintire acel moment. Exact momentul în care, cu capul plecat și pleoapele întredeschise, strivea țigara în scrum. O clipă de calm aparent, de tăcere inutilă între două propoziții. Îl iubeam ca pe un copil renegat de toți. Cu milă și groază- că nu voi fi de ajuns. Cu sentimentul clar că nu lângă el mi-e locul. Dar cine spune unde ar trebui să fii? Între cele două propoziții spuse pe ton de ură îl iubeam cel mai mult; știam că se gândește la ce a greșit și regretă, dar inerția pentru el era ceva inevitabil. Din inerție ura pe toată lumea, și pe el mai mult ca pe oricine...Se lupta cu arme invizibile, vâna monștrii rațiunii lui defecte, unul câte unul, fiind mereu pierzător. Între cele două propoziții, ploaia cădea drept, mărunt și cu lene dintr-un cer aproape senin. Ne bătea vântul prin plete ca la adolescenții visători din filmele cu hipioți. Și doar eu eram ferici...

Scriu pentru că îmi place. Nu sunt suficient de profundă încât să găsesc un răspuns filozofic pentru asta... Nu scriu pentru fete amorezate care caută pe internet explicații despre comportamentul bărbaților, îmi pare rău.  Nu am răspuns la nici o întrebare, am doar încercări.  Îmi place să adun cuvinte. Și să asociez melodii cu persoane, conversații cu locuri, senzații cu culori. Sunt o ciudată, în sensul categoric al cuvântului. De ce? Fiindcă mă uit la filme romantice după despărțiri, doar pentru a mă convinge că există totuși iubire. Cred în zodii, deși știu că e o prostie inventată de oameni, ca multe altele. Am capricii mărunte și trecătoare, mă obosesc oamenii care vorbesc mult și urăsc să iau decizii- sunt sub limitele normale ale nehotărârii. O simplă întrebare mă poate pune în dificultate: Vanilie sau ciocolată? M-am hotărât la ce facultate să dau în ultima oră de înscrieri, și asta cu multe mustrări de conștiință. Nu știu să spun Nu categoric, tocmai d-asta îl...

"Murim repetat în fiecare zi, și n-are cine să ne țină lumânarea", spunea tot timpul bunicul meu. Îmi plăcea de bunicul. Când se îmbăta vorbea în versuri. Era un poet ratat, cum se spune, deși el nu credea în ratare. Uneori, când stăteam împreună la masă, îmi recita din marii poeți, explicându-mi fiecare vers pe înțelesul meu de copil. Mă fascina Arghezi, datorită lui.  Avea ochii de culoarea ierbii uscate și sprâncene atât de stufoase încât putea ascunde o întreagă armată sub ele. O armată de gânduri. Sprâncenele lui îmi dădeau siguranță, într-un mod inexplicabil. Poate fiindcă nicio trăznaie de-a mea nu le putea face să se încrunte...  În fiecare seară îmi citea o poveste și mă străduiam să nu adorm ca să nu pierd finalul, deși știam că-i întotdeauna același. Avea o voce caldă care ar fi putut domoli întreg Iadul. Purta mereu pălărie- semn de distincție, spunea el amuzat și mă ținea cu mândrie de mână, ca și cum aș fi fost cea mai de preț comoară din lume. Iarna ...

S-a discutat mult despre filmul ăsta, iar în general părerile erau împărțite, înclinând spre concluzia că este un film prost. Ei bine, nu se putea să îl văd și să nu-mi dau și eu cu părerea (lipsea marte din post?), așa că...Ah, cu ce să încep? În primul rând, cu tipa care se duce să ia interviu unui miliardar îmbrăcată ca pentru un test de chimie, fără să aibă habar despre ce o să fie vorba. "Sunteți gay?" îl întreabă fata, și mai să cred că personajul e inspirat din jurnalistele românce.  Treacă, meargă, tipul e fascinat de privirea ei de vițelușă și amână o ședință importantă pentru a-i asculta elucubrațiile pseudo-sentimentale, iar a doua zi îi face o vizită la magazin (Dă-mi, Doamne, un miliardar care să vină după mine la Media Galaxy și să îmi cumpere trei frigidere deodată, iar eu să mă prefac că nu e nimic ciudat în asta!) Dintr-una-ntr-alta, ce să o mai lungesc, tipul o respinge pe motiv că nu e ceea ce are ea nevoie, iar după o oră îi trimite un cadou extrem d...

Mi-am pierdut inima pe undeva, pe drumul între 15 și 23 de ani, și nu am mai reușit să o recuperez, așa că m-am decis să plec în căutarea unei alte inimi. Mi-am făcut frumos bocceluța- câteva lucruri, teneșii preferați și cartea lui Emile Zola pe care o iubesc și o urăsc în același timp- și am pornit la drum. Am văzut Viena, Roma cu glorioasa ei istorie, Parisul, unde mi-am făcut nenumărate selfie-uri cu Turnul Eiffel, apoi morocănoasa Londra. Am bătut din poartă-n poartă și am întrebat în toate limbile și semnele pământului dacă are cineva să-mi vândă o inimă, dar toți s-au ferecat înăuntru îngroziți, de parcă aș fi vrut să le fur ceva.   Toți oamenii aceia aveau câte o inimă, iar unii nici măcar nu o foloseau, și cu toate astea țineau la ea ca la ochii din cap. "Nu vreau să sufăr", spuneau, fără să știe cât de norocoși sunt că mai pot simți chiar și suferința.

Va trebui să te omor, încet încet, cu melancolie de casnică nefericită. Nu-mi pasă că plângi și te doare, că lumina e prea puternică și praful de un centimetru în casă, că pielea mea miroase a romanță târzie...s-a stabilit că tu trebuie să mori, puțin câte puțin, din mine!  Am uitat cum arată o seară fără să mă gândesc la tine, al naibii tu Charon, cât mai vrei să târăști după tine o amintire? Nu vezi că-i moartă demult iubirea noastră? Serile sunt ale mele, lor mă dedic cu fidelitatea unei călugărițe. Doar la ceas de seară totul își pierde conturul și devine uniform...întuneric, amintiri, gânduri, și abia atunci sunt fericită fără tine.

Publicul te așteaptă! M-a privit cu ochii lui negri ca un hău, ochi mereu zâmbitori și a urcat cele trei trepte spre scenă. Dintre lumini, crea imagini de neînțeles, fiindcă "Uneori simplitatea e cea mai profundă, dar întotdeauna ce e complicat atrage", cum chiar el spunea. Iar eu îl priveam și mă gândeam: "îmi ești drag, copile!" și asta fără prea mare efort. L-am cunoscut într-o vară. Ploua ca dracu iar eu îmi uitasem umbrela și plângeam ca proasta, mă despărțisem de un bou. Eram udă din cap până-n picioare, machiajul mi se scurgea rapid pe obraji formând probabil o picătură de toată jena în bărbie. Iar taxiurile mă ocoleau fără milă. Am intrat în prima cafenea, convinsă că am bani la mine și mi-am comandat un ceai care avea gust de cianură. Nu mă-ntreba cum știu, am încercat toate variantele posibile până să ajung la tine. Atunci un tip brunețel mi-a întins un bilet pe care scria: "Fii motivul pentru care cineva zâmbește astăzi". Evident, am ...

Mi-ai jurat că într-o zi ai să te lepezi de mine... - Nu sunt demonul tău personal, și nici nu port vină că ți-ai vândut sufletul pe un preț de nimic. Ți-am spus doar: "Vizitează-mi Iadul!" iar tu m-ai urmat. Te-am fascinat. Dragul meu, fiecare dragoste lasă umbre înainte de înserare, iar cele mai frumoase aripi sunt cele negre, acum înțelegi? Plângi în pumni și sângerezi, cerând iertare că ai pierdut sensul inocenței. Plângi după îngeri nedecăzuți. Ai greșit drumul, acesta e fără întoarcere! - E cald aici, ca-ntr-un iglu de foc, și te iubesc cu atâta deznădejde încât doare! zbieri patetic, trezindu-mi demonii.  Iar eu râd, culegându-ți visurile de pe asfalt. Ce satisfacție, iubitule, Dumnezeul tău e mort și fiecare geamăt mă coboară mai mult și mai mult...

 Credeam că n-am să mai cresc niciodată.  Pe vremea aia îmi doream să ajung profesoară de franceză, deși n-aveam nicio înclinație pentru limbile străine. Predam copiilor imaginari lecții într-o bâlbâială ce se voia de bon ton, iar ei mă ascultau cu bărbiile în palme, ca niște buni școlari.  Apoi am descoperit pictura și mă murdăream pe mâini și pe față cu atâta entuziasm, încât l-aș fi făcut invidios chiar și pe Pollock. Mai târziu, plictisită de culori, am început să scriu. Povestioare telenovelistice cu eroi pe front și eroine care îi așteptau caste, cum vezi numai în filme. În viziunea mea eram un fel de Erich Maria Remarque, dar mai bună. Eram cea mai bună scriitoare și cea mai bună cititoare. Singura, de altfel.  Și-apoi am început să cresc. Și-am început să iubesc. Na drăcie! Am adoptat atâtea pasiuni câți băieți am îndrăgit. De la chitară, cățărat, baschet, la șah, muzică electronică, poezie și lista continuă. Am rămas cu puțin din fiecare și ei n-au ră...

    Imaginați-vă o cameră cu totul verde. Pereții, podeaua, ferestrele verzi, iar într-un colț un felinar. Da da, un felinar întocmai ca cele de pe străzile pariziene.  În centrul camerei, două scaune puse față în față. Un el- stând cu coatele pe genunchi și bărbia în palmă. O ea- picior peste picior, cu privirea în gol.  La mijloc, o minge în patru culori. - Care e rostul tău? se aude vocea feminină. - Rostul meu?! el își ridică privirea în semn de mirare, ca un om trezit prea devreme. - Da, rostul tău aici. Se lasă tăcerea și gândurile lor par că se rotesc prin încăpere, ca niște mingii într-o piscină. Vocile interioare capătă forme ciudate: un triunghi, o lalea, un fum de țigară. - Rostul meu e să adun verdele și să-l transform în albastru. Ea râde ironic: - Ești poet, dar asta nu te ajută. - Nu sunt poet, sunt actor. Și se ridică, făcând o plecăciune spre nicăieri, apoi iese pe ușa verde. Femeia rămâne în aceeași pozi...

Într-o dimineață, regina Sofia și-a adunat cei șapte fii în fața tronului și le-a grăit: - Dragii mei fii, v-am crescut și v-am educat să fiți oameni de onoare, plini de respect și înțelegere față de semeni- de la rege până la țăran-și recunoscători pentru tot ce v-a fost dat. Acum a venit momentul să-mi mulțumiți! Spunând aceasta, regina s-a apropiat de fiecare în parte, învăluindu-i într-o privire caldă. Sala tronului era luminată prin ferestrele lungi, iar soarele lăsa artistic pete de culoare pe podea.  Cei șapte tineri, frumos înveșmântați, drepți ca în fața plutonului de execuție, așteptau continuarea. - Așadar, mă aștept de la voi să mă răsplătiți, găsind cea mai frumoasă fată din regat, o tânără cu adevărat demnă de a fi regină. Acela dintre voi care o va găsi, va primi întreg regatul și va domni până la adânci bătrâneți. Tinerii s-au privit nedumeriți câteva clipe. Cel întâi născut a făcut un pas în față și a grăit astfel: - Dragă mamă, de unde o să știm c...

Mi-a spus la un moment dat un bătrân, arătându-mi spre creasta muntelui:  - Pe partea cealaltă, printre copaci și ierburi, într-un loc ferit de priviri e o scară care te duce pe vârf. Nu mulți știu de ea, fraierii escaladează muntele și își dau duhul până să ajungă sus.  - Nu cred, am replicat. Ce fel de scară e asta, și cine a pus-o acolo?  - E cioplită în stânca muntelui. Se spune că a fost făcută la comanda unui împărat care voia să se refugieze acolo în vreme de război. Au murit mulți la cioplirea ei, din cauza frigului. Muntele ăsta nu cunoaște primăvară.  - Și împăratul? Ce s-a întâmplat cu el?  - A trăit acolo vreme de 30 de ani, ca un exilat. Și-a scris biografia dar foile au fost furate sau pierdute, nu se mai știe nimic de conținutul lor...  L-am privit suspicioasă. Ochiul lui de sticlă mă fixa ca o mustrare.  - De ce îmi spui toate astea? am întrebat privind aburii cafelei.  - Te văd dornică de țeluri. Ăsta e un țel...