Personaj de ocazie

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc.

-  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman.

Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul. 

Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai are limba pe care o țineam inertă, așteptând să fiu sufocată. Oare i-a spus vreodată cineva că sărută groaznic, sau și sărutul e la fel de subiectiv ca celelalte lucruri?" Alteori, când se purta frumos, mă gândeam la ochii lui de un albastru impecabil și atât de luminos încât mă miram că nu se văd și în întuneric.

 În unele momente mi se părea inteligent și îi admiram ambiția, chiar dacă aceasta se limita la lucruri mărunte și copilărești, dar pe care le făcea cu atâta pasiune. În alte momente însă, îmi povestea cu privire idolatrizantă despre vreun profesor care a spus cine știe ce minunăție, contrazicând vreo trei filozofi deodată, iar eu mă gândeam cu un mic sentiment de duioșie: "ce simpatic e, a împrumutat un creier pentru după-amiaza asta!" și lăsam discuția la nivelul de: știm amândoi că profesorul tău caută puțină atenție în cel mai bun caz, așa că acum putem discuta despre altceva. Iar atunci discutam despre rude ale căror nume mă puneau în dificultate mai rău decât personajele lui Dostoievski. 

  Alteori îmi spunea că vrea să scrie o carte despre viața lui, cu mici înfloritori de scriitor iscusit: vreo zece femei în plus, trei povești de iubire extraordinare, câteva faze împrumutate din filme, toate presărate desigur cu mult talent! Iar eu îl ascultam și simțeam cum efectiv în acel moment o editură dă faliment și câțiva editori încep să cerșească în Piața Victoriei.

- Baby, tu poți face orice! replicam, mulțumită că undeva, în ceruri, bunica zâmbește aprobator.

După ce a plecat din mica mansardă, am rămas singură cu foile mele, gândindu-mă la cum aș putea să-l descriu și în ce context. Personajul arăta mânios și urâțit, toate calitățile lui păleau în fața imaginii ușii trântite și atunci mi-am dat seama de ce nu scriu despre oameni reali. Sunt urâți, meschini, egoiști, iar pe hârtie par atât de goi încât nu ai cum să te îndrăgostești de ei....