01:00



  Ești atât de drăguț încât te urăsc. E cea mai verosimilă declarație de dragoste pe care sunt capabilă să o fac la o oră târzie, după ce ți-am revăzut pozele de atât de multe ori încât încep să-mi schimb părerea despre mine.

Situația stă în felul următor. Există câștigători și pierzători. Când pierzi de prea multe ori, ajungi să capitulezi încă dinainte de a începe partida. Așa mă simt eu mereu și pot spune că aproape mă complac. Da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit, mi-am rezumat întreaga personalitate la un singur cuvânt, ceea ce mă face un geniu, nu-i așa? Nu, nu-i așa. De fapt, în curând am să-ncep să cânt: Da mamă, sunt beată, fiindcă altfel nu-l pot uita, după care îmi fac harakiri, ca să fie Delia fericită.

Drama mea stă în felul următor: Nu am nicio dramă, am doar speranțe pe care nu știu cum să le materializez altfel decât prin scris. Aș face-o mândră pe Sandra Brown dacă le-aș pune-ntr-un roman și toată lumea m-ar întreba de unde mi-a venit ideea. Iar eu aș răspunde: De la el, afurisitul.
 Dar de fapt ar fi de la mine, fiindcă el se schimbă ca personajele din piesele de teatru japoneze, nici nu știi când și-a terminat monologul că apare altul în locul lui. Iar spectatorii, cu suflet de hârtie, ar rămâne blocați preț de câteva secunde, apoi ar uita de celelalte personaje și ar lua-o de la capăt ca și cum piesa abia începe. Are sens ce spun?

Bineînțeles că nu. Ideea e că te vreau așa cum vrea un copil bicicletă de ziua lui: cu speranță, încăpățânare și egoism. Bătutul din picior e adițional.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe